Ziua cea Mare

Ziua cea Mare

Se-apropie, ziua cea mare
Când Doamne iar vei veni,
Şi străluci-vei ca un soare
În slava-Ţi înconjurătoare,
Şi totuşi Te-om putea privi!

Ne-om veseli să Te vedem
Când însoţit, de îngeri mii,
Vei reveni, ca să-nţelegem
Ce înseamnă ca să credem,
Că n-ai uitat pe-ai Tai copii!

La ei, vii s-aduci izbăvirea
Întrevăzută printre lacrimi,
Şi-n dar să le dai nemurirea
Într-o clipă să schimbi firea
Supusă de grozave patimi!

Se va sfârşi cu tot ce-a fost
Prin lacrimi, chinuri, şi amar,
Căci toate păreau fără rost
Dar scut puternic şi-adăpost
Şi Piatră le-ai fost de hotar.

Pe Stâncă sus casa-au zidit
Şi n-au putut să o fărâme
Furtuni cu ploi, ce au izbit
Şi-aupra ei, s-au năpustit
Dorind astfel, s-o dărâme.

Ea a rămas pe Stânca tare
La temelie având credinţa,
C-odată-n ziua aceea mare
Când pe nori sus vei apare,
Va lua sfârşit, şi suferinţa.

Flavius Laurian Duverna
11 ianuarie 2005, Stia-Italy