Vestitorul

Sunt acuzat de propria-mi conștiință
Că țin ,,Vestea cea bună” încătușată,
Iar apărarea-mi urcă, apoi, din nou coboară
Căutându-mi fața cea adevărată.

Sunt cel ce-ascunde încă bucuria
Ne-arătându-și fața către soare,
Căci egoismul își așterne plăpumioara
Umbrindu-mi rodul, lăsându-l fără sare.

Caut luminița și tunelul de scăpare
Dar nu am untdelemn destul,
Opaițul l-am lăsat în colțul din odaie
Iar praful l-a ascuns, uitând cât mi-e de bun!

Punându-l pe măsuță îi dau din nou valoare
Iar fața mea începe a lumina de-acum,
Punându-i untdelemn îmi dreg vorba cu sare
Iar egoismul fuge, curtat de alt stăpân.

Nici gustul mântuirii și nici lumina vieții
Nu lasă egoismul să vină înapoi,
CUVÂNTUL TĂU mă îndeamnă să fiu pescar de oameni,
Să fiu un vestitor, al vieții celei noi!