Strigă gâşte sus...

Pâcla-ncâlcită-n vârfuri de copaci
Pe braţe şi tulpini în jos se lasă,
Nu prea pricepi ce trebuie să faci
În primăvara cu perdeaua trasă.

De undeva, din mâglă strigă larg
Gâştele sus cu glasul în durere
Căci şi-a pierdut întinsul lor şirag
Calea ce duce-n centrul primăverii.

De negură am fost şi eu cuprins,
Iar ochii vor să-mi fugă mai departe
Şi mi-ar striga întregul meu aprins
Ca zburătoarea după libertate.

Aş geme ca un suflet rătăcit
Prin valurile moi de negureaţă
Cu braţele lăsate, obosit
De încercări şi întristări de ceaţă.

Parcă şi primăvara-n calendar
Şi-a înflorit voioasă mărţişorul...
Ca gârliţa sunt, care un hotar
Nu poate să-l descopere cu zborul.

Din calea sa, uitându-se în jur,
Temându-se de orişice primejdii,
Dar zboară înainte şi mai dur
Condusă de aripile Nădejdii.