Stând lângă o poiană...

Păsări de mărgărint dau să se rupă
Din câmpul înghețat și argintiu
Și se învârt nezborul să-ntrerupă
Că să zvâcnească-n cerul azuriu.

Nu prea disting din viscoliri buiestre
De-s lebede, că-s păsări de alt soi
Ori, poate, pur și simplu, sunt măiestre
Ce o poveste speră cu eroi.

Arbori înalți precum colindătorii
Le sună țurțuri mici și străvezii
Urându-le atingerea-aurorii
Și apogee-n stele albăstrii.

Iar păsări fug viteze să apuce
Pentru zvâcnirea-n cerul de cristal,
Ci-alunecă și-aidoma o cruce
Cad într-un râu îngrămădit în mal.

Pe gheața lui s-au răstignit pe spate
Privind neînțelepte spre zenit,
Nepricepând - înfrângerile toate
Cum poți să le întâmpini liniștit.

Ci-nsuflețirea largă și senină
Le-mbie cu o trecere de nor
Să îndrăznească iarăși spre lumină,
Să-nvingă insuccesele cu zbor.

Cruci albe iar aripile să-ntindă,
Dar nu trântite, ci-nălțate-n cer
Și-avântul înălțimii să-l aprindă
Din relief sleit și-argentifer.

Aud Credința-n viitor mă-ndeamnă
Călcându-mi teama-n care mă abțin
Și-aripile-mi se-ntind sfărmând în iarnă
Ca eu o cruce dalbă să devin.