Privește...

Privește...

Privește... astăzi, vântul ți-a mai furat o frunză
Din pomul vieții tale, prieten călător!
Și acest vacarm al vieții, ce adesea te încântă,
E-un jucător de poker, atât de înșelător.

Privește... diferența, dintre un om și-o floare;
Doar anii îi fac pe dânșii, să fie diferiți.
Sau crezi, că zeii antici, din miturile vremii
Stau munților de pază, în stâncă neclintiți?

Privește... pe înserate, cum cerul își aprinde
Toți licuricii nopții și în privirea ta!
Să știi... că atuncea noapte, suspină ca și Mine,
Când îți privesc ființa, ce fuge de a Mea.

Privește... cum se zbate și tâmpla în matca vremii,
Și toamna cum își plânge, de milă într-un cătun.
De când mă pogorâsem, de pe scheletul crucii,
Mă tot trudesc în staul și miei betegi să adun.

Privește... cum pe-un mugur, îl naște primăvara!
În amuțiri de luncă și în zvâcniri de vânt.
Și-apoi, te uită în grabă, să vezi cum din Geneza,
Cobor de atunci la tine, în taină pe pământ.

Privește... dar, spre-un drum, ce-i pietruit cu cioturi,
Cărarea de mătase, e-n ceruri, nu aici.
Și atunci când frica lumii, te v-a lovi cu sete,
Ca Mine de sub cruce, mereu să te ridici!

Viorel Balcan Valentin 15 noiembrie 2018