Prietenul cel mai bun

Prietenul cel mai bun
Sus pe florile frumoase, popsesc albine multe.
Vor nectarul să-l adune, mierea să ne-o împrumute.
Și polenul tot îl cată, hrană pentru copilași,
Sunt motiv de bucurie, cântece cu îngerași…


Sunt pâraie clare, limpezi, cu mii pești ce scânteiază,
Alergând de colo colo, apa lor se luminează.
Toți privim cu încântare, ne grăbim spre malul lor,
Ca să prende iarăși viață, în deșertul trecător.

Și-ntre oameni cei ce poartă strălucire pe-al lor chip,
Sunt înconjurați într-una de prieteni de-orice tip...
Căutând cu-nfrigurare să-și găsească rost, alin,
Semenii țintesc valoarea, frumusețea pe deplin!

Eu am fost lipsit de slavă, strălucire nu aveam.
Toți fugeau grabnic de mine, când pe drum ne întâlneam.
Viața nu avea culoare, nici direcție sau rost,
Mă zbătem în deznădejde, ca o lungă zi de post...

Când deodată, ce surpriză! Viața mi s-a luminat:
Azi la ușă, bate Domnul, El, Sublimul Împărat!
Vrea sa-mi dea prietenia, să cineze chiar cu mine,
Nu pentru a mea valoare, căci mă știe bine, bine!

Ci, pentru a Lui iubire, pentru dragostea ce-mi poartă,
Vrea să-mi dea o soartă nouă și o haină nepătată!
Viața veșnică, o casă, fericire-n paradis,
Ce prieten! ! ! Totul schimbă: Viața mea e ca un vis!