Premiul cel mare

Cum însetezi de-o bucurie...!
Cum însetezi de-o veste bună...!
Scrisoarea din a ta cutie
speranţele potop le-adună.

Tresari când telefonul sună,
când vreun vecin în uşă-ţi bate,
când se extrage dintr-o urnă
un nume singur, dintre toate.

Câştigă alţii milioane,
maşini sau premii valoroase.
Zadarnic ai trimis taloane,
n-ai câştigat nici bani, nici case.

Să fii ales n-a fost să fie.
Norocul parcă te-ocoleşte.
Tu nu câştigi la loterie.
Singurătatea se-adânceşte...

...dar undeva-ntr-un loc anume,
mai sus de lumea pieritoare,
a fost ales şi al tău nume
pentru răsplata cea mai mare.

S-a aruncat un sorţ acolo
şi ţi-a căzut o moştenire
să ai prin ea, de-acum încolo,
comoară mai presus de fire:

o moştenire ce nu trece,
ce nu se strică, nu dispare.
Nimic pe lume n-o întrece
şi fericit e cel ce-o are!

Ai câştigat o-mpărăţie
la Dumnezeu, la Cel ce-şi cheamă
făptura Lui, ca pe vecie
s-o bucure, s-o ia în seamă.

La El nu eşti o nimerire,
de nume scos la întâmplare,
ci El ţi-ndreaptă cu iubire
sorţul vieţii viitoare.

Dă-ţi inima să se împace
cu Cel ce singur nu înşală
şi-n inimă-ţi trimite pace,
nu la cutia ta poştală.

La El e vestea cea mai bună!
Cu El ai tot, cu-mbelşugare.
De slavă ceru-ntreg răsună:
ai câştigat premiul cel mare!