Popas

Rugul pâlpâie parcă s-ar frânge
În fantasme şi umbre de şoapte,
Încântarea îmi tremură-n sânge
În ninsoarea de stele în noapte.

Peisajul precis ca un timbru
Nici ecou de hotare nu are
În mirozna uşoară de cimbru
Şi-n pelinul cu izuri amare.

Ceva trece prin cântec de greier
Şi nu ştiu împrejur ce se face
Ori cuvintele basmele-şi treier,
Ori bulboana că apele-şi toarce.

Din pădurea cu beznele-i grele
Tainic zgomot s-aude şi cade:
Inorogii pasc raze de stele,
Cerbii beau din argintul cascadei.

Apoi iar e o tihnă-ncordată
O ascult tot ciulindu-mi auzul
Fantezia mea-n frică bogată
Izbucneşte în spaime havuzul.

Dar aud, iată paşii răsună
Ce s-apropie-ncet în vorbire
Şi văzui cum doi fraţi împreună
Mi-au venit obosiţi la oprire.

„Pace!” „Pace!” „Şedeţi lângă rugul
Ce-l aprinsei în noaptea oprită...”
Şi de-acum nu mai simt cum dă crugul
Cu-ntunericul să mă înghită.

Ci vorbim ogoiţi, pe-ndelete
Despre Viaţa pe Calea Luminii,
Iar a beznei-ncruntatul perete
Risipit s-a făcut de ruşine.

Mâine iar ne-om porni-n Calea noastră
Fiecare cu-a lui datorie,
Dar vom duce-ntâlnirea aceasta
Ca pe-un rând în Eterna Poezie.