Izvoraşul

Din adânc, adânc de inimi
Şi din tainiţe ascunse
Unde nu gândise nimeni,
Unde nimeni nu ajunse,

Dintr-un dor aprins de viaţă
Şi avântul spre lumină
A ţâşnit în dimineaţă
Izvoraşul mic din tină.

O gândire străvezie
Răsări din întuneric
În crăie de tărie,
Într-un veac de stei puternic.

L-au privit statui cu fală
Din înaltul împietririi
Când spunea el cu sfială
Sentimentele iubirii.

Îl scrutară porţi cărunte
Ca pe-o glumă slabă-n stare
Şi şi-au tras căciuli pe frunte
Să nu vadă-n pâclă Soare.

Se porni izvoru-ndată
Cu înţelepciuni de şarpe
Şi blândeţea delicată
A hulubului, pe ape.

Tot înconjurând întruna
Fără un sfârşit să vadă
Străbătându-şi văgăuna
Din cascadă în cascadă.

Şi s-a smuls din piatră-n piatră
Căsăpindu-se prin colţuri
Negăsind în cale-o vatră
Cu-arcuirea mândră-a bolţii.

Până când, în libertate,
A ieşit în câmp de luturi
Pornind buzelor crăpate
Răsăriri de începuturi.

Stropind setea pocăinţei
Cu-o răcoare de izbândă
A dat visului seminţei
Adăpare slobozindă.

S-au înaripat petale,
Ierbi porniră să-nverzească
Lăsând cântecul de jale
În credinţa pământească.

Pe gingaşe firicele
Porni viaţa să-şi ridice
Floricelele de stele,
Legănările de spice.

Imnul Dragostei plăpânde
Ghiocel strigă în lume
De pe apele sărinde
Alungate de pe culme.

Că o vale vestegită
Ochii îşi frecă de-argilă
Avântându-se-ndârjită
Înspre viaţă de la milă.

Pe cuvânt de ape repezi
Începu să se înalţe
Înviind morminte-n lespezi
Cu lăstarii de speranţe.

Până-ajunse-n munţi de vază
Ce izvoare risipiră
Că în ploile de rază
Bolovanii înfloriră.