Încă-o zi își duse veacul

Încă-o zi își duse veacul
Ce i-l scrise Dramaturgul -
Violet ca liliacul
Înflori încet amurgul.

Un pământ s-a-ntins din grele
Că auzul mă întreabă
Țârâiesc din ceruri stele
Ori că greierii din iarbă?

Mai răzbate dinspre luncă
Cum nechează-n nedreptate
Caii sloboziți din muncă
Și împiedicați pe noapte.

Satul tace pe tăcere,
Liniștit pe liniștire,
Netrăirea-n înviere
Construiește cimitire.

Cheamă-n teamă heruvimul
Pașii mei pe întrecute
Când privesc spre țintirimul
Cu avânt de cruci tăcute.

Dar ieșii pe mal de apă
Și pornii de-a lungul văii
Unde inorogi adapă,
În opinci bătrâne, zmeii.

Frica mi s-a dus pe unde,
Inima-mi privește-n zare
Că-ntunericul pătrunde
Versuri de privighetoare.

Ce se toarnă fără note,
Fără chei și portative
Pe ideile-mi bigote,
Pe-nchinări de substantive.

Un gând aspru mă întrece
Întrebându-mă în față
Ce-am pierdut în noaptea rece
Și nu dorm spre dimineață?

Toată lumea doarme clară
C-așa-s traiuri înțelepte:
Să se culce de cu seară
Și în zori să se deștepte.

Sunt ca mânzul cărui piedici
Au uitat să-i pună-n fugă
Și fug sănătos de medici
Să ajung din urmă-o rugă.

Ce-am trimis-o să se-nalțe
Din înțelepciuni cărunte
Ca să poată să-și descalțe
Încălțări pe vârf de munte.

Să m-aștepte-acolo-n tihnă
Când eu din a beznei pături
Voi ieși fără odihnă
Să m-așez cu ea alături.

Să vedem plini de uimire
Ca în basmul din colinde
Soarele când, ca un mire,
Dimineața va cuprinde.