Hârtie motolită

Într-un hrisov de amintire
Citii cum toamna mea odată
Îmi lămurea cu îndârjire
Că viața-mi este vânturată.

Cu ochii îmbuibați de ploaie
Suind tristețea pe columnă
Din țipete de cucuvaie
Un imn dorea ca să-mi compună.

Că mi se pierd zile și file
Arama trage-n jos pe unde,
Iar în cuvintele umile
O viață nu îmi va răspunde.

Oftările în deznădejde
Vedeau o iarnă mormântală
Cu înghețările-n primejdii
Și cu victoria finală.

Mă rușinez c-aceasta fuse
În serios gândită, scrisă,
Iar nopțile-au rămas distruse
În vâicărelile de clisă.

Atâta, Doamne, frumusețe
Fu neobservată-n disperare
Că niciodată-n timpul vieții
N-am s-o mai văd în repetare.

„Privește-aud - e primăvară
Când prospețimea te îndeamnă
Să nu dai și a doua oară
Prin bazaconiile din toamnă.

Căci vremea trece ca să vină,
Tu, însă, stai uimit în curgeri
Nu prefăcându-te-n ruină,
Ci despicând-o în disjungeri.

În stânga zâmbetul splendorii
Prin palma ta să netezească
Și să saluți toți trecătorii
Cu dreapta-n viața omenească.

În inimă primește Cerul
Cu-nțelepciunea azurie
Să îți înece efemerul
Ducându-l zoaie pe pustie.

Vei aduna așa avere -
Nu doar argintul de la tâmple,
Că vei păși atotputernic
Și peste mări de anotimpuri.”