Eternul freamăt

Fremătând cu fagii-n seară
Sunând frunza de stejar
În doinirile de vară
Povestește Codrul iar.

Cu tulpinile bătrâne,
Cu lăstarii gingași, noi
Spune slove de lumine
Fără geamăte-n nevoi.

Glas de pasăre târzie
Trece legile de verb
Ca să cadă poezie
În cununile de cerb.

Apa bate-n pietre dalbe
Scriind nume de codreni
Repetate-n roz de nalbe
Năpădite prin poieni.

Iar pe mal de apă dulce
Argintează neperechi
Inorogi, ce să se-astruce,
Începură-n timpuri vechi.

Parcă vremile în pături
Trec pe vânturi verzi de pini,
Zmei pletoși îngână-alături
Ceva foarte din bătrâni.

Luna trece peste creste
Și oftare de copaci,
Zburătoarele măiestre
Ard ca florile de maci.

Se îngână-o zisă nouă
Ca o salbă de argint
În versetele de rouă
Basme proaspete pornind.

De pe lacrimi de visare
Ele-ncep a curge-ușor
Ca sclipirile de Soare
Pe un zbucium de izvor.

Se pornesc din fundul văii
Tinerește-n munte ies
Cum ar chiui flăcăii
Cu-armăsarii lor pe șes.

O Speranță și-o Credință,
Și o Dragoste au spus
Că o nouă Mioriță
Își înalță doina sus.

Cum a treia zi-nviase
De-și porni Calea pe plai
După nopți întunecoase
Ciobănașul cel bălai.

Naiul îi turna cuvinte
Când ca frunză, când de foc
Chemând inimă și minte
Ca să iasă din noroc.

Din blestemul pus pe soartă
Omul tot rămas pustiu
Să deschidă-ngusta poartă
Ca să vadă Codrul viu.

Luând viață de la Viață
Și-azurii aripi din cer
Să se rupă dintr-o scoarță
Ce îl înlemnea ca-n ger.

Glăsuind duios ca ulmii
Cu surâsul de scoruș
Să ajungă-nalt pe culme
Unde stele au culcuș.

Trăgând seara cu văzduhul
Ca să poată a striga
Și cu glasul și cu Duhul:
„Fără moarte-I Viața Ta!!!”