După psalmul 95

Domnul în mâini ține-afunzimi de mări,
Zenitul înălțimilor albastre,
Pământul cu-adâncimi și înălțări,
Și inimile sufletelor noastre.

A plăsmuit și mare și uscat
Înveșmântând o lume cu Iubire,
El prin Cuvânt viețile ne-a dat
Punându-ne stăpâni să fim pe fire.

Ci inima în noi a împietrit,
Iar fala ne-a trecut în necredință,
Din binecuvântări ne-am prăbușit
Ca să ajungem robi de neputință.

Monumentați ca regi și ca eroi
Vrând soarta să ne-o credem că-i în mână
Doar am ajuns în Viață un gunoi
Ce singur lui mătănii își închină.

Domnul a spus:„Acei ce singuri sânt
Stăpâni și dumnezei în duh și minte
N-au dreptul ca să intre în Cuvânt
Și-or dispărea-n mulțimea de cuvinte.

Doar cei ce cu Părintele trăiesc
Avea-vor deșteptare-n dimineață
Pierzând pe veci destinul lor firesc,
Însămânțându-și viitoru-n Viață!”