După psalmul 141

Ascultă-mă, Isuse, când Te chem
Cuvintele-mi la Tine să rămâie
Căci nu ridic tăișuri de blestem,
Ci-o rugăciune-n miros de tămâie.

Aminte ia, Isuse, l-al meu glas
Că inima a obosit s-o doară
Și mâinile-nălțate mi le las
Ca legănarea grânelor în seară.

Pune un cuget sufletului meu
Și înaintea gurii mele strajă
Să nu m-abat la cei ce râd în rău
Răpus de a hâtriilor lor vrajă.

Să nu pornesc cuvântul mincinos
Ce-ndreptățește starea de păcate
Și să nu șed cu dânșii, Doamne, jos
Ca din ospățul lor să prind bucate.

Doresc să fiu de-un frate judecat –
Frăția poate numai să zidească!
Cuvântul lui e untdelemn turnat
Pe creșterea în viața creștinească.

Cu cei fățarnici însă nu voi sta
Și nici cu cei care le umblă-n brâncă
Doar îi privesc cum cad din Viața Ta
Cu oase risipite de pe Stâncă.

Numai în Tine adăpost îmi știu!
Ferește-mă de piedicile-ntinse
Să îmi înalț cuvântul meu cel viu
În jertfa rugăciunilor aprinse!