După psalmul 139

Pe mine încă singur nu mă știu
Precum mă vezi, Isuse, Tu pe mine -
Tu îmi auzi cuvântul meu cel viu
Și cel mai negru geamăt din suspine.

Îmi știi șederea mea și când mă scol
Citindu-mi toate dorurile-ascunse,
Iar căile-mi că-s drepte, în ocol
Le ai cu tot cu gânduri nepătrunse.

Nu-mi dovedi limba a se-ncorda
Doamne, cunoști de-acum ce vreau a spune
Și-această înțelegere a Ta
Rămâne pentru mine o minune.

Unde-aș putea să fug de Duhul Tău
Să nu respir o clipă de-a Ta Față? -
Că-n boala întunericului hău,
Că-n cer este prezența Ta măreață.

Cuprins de ale zorilor aripi,
Pe malul mării de-mi va fi sălașul
Oriunde pasul meu mi-l înfiripi,
Iar dreapta Ta mi-a îndrepta făgașul.

De va pretinde-ntunecatul dens
Lumina ca din juru-mi să dispară
Tu teascul beznei într-un zbor imens
Vei porunci din încordări să sară.

În pântecele maicii m-ai țesut
Mi-ai întocmit și sufletul și firea,
Dar trupu-mi nu-Ți era necunoscut
Când mi-l porneai de-abia cu-alcătuirea.

Un început eram de întocmit
Tu mă vedeai cu zise și cu vise
În cartea Ta traiu-mi s-a rânduit
Cu toate că o zi nu se pornise.

Cum aș putea ca să-Ți pricep un gând,
Cum să-ndrăznesc să îți socot din faceri
O mână de nisip în stare când
Eu nu-s ca numărarea ei a-i face.

Mă depărtează, Doamne, de acei
Ce Legea Ta cu fala lor o-ncalcă
Și îi conduce soarta de mișei
Spre fericirea de lături în troacă.

Cunoaște-mi orice gând din fund de minți
Ca inima-n privirea Ta să fie,
Îndreaptă pașii mei de sunt greșiți
Să nu cad pe cărarea veșniciei!