După psalmul 129

Din tinerețe asuprită-am fost:
Străinii încercau a-mi pune jugul,
Dar fiii nu mi-au stat la adăpost,
Ci s-au opus cu arma și cu plugul.

Iar dacă răni în trup mi-au împlântat
Barbarii când m-au vrut la fundul gropii,
Copiii mei grăunțe-au semănat
Și-au adunat din cicatrice snopii.

Căci după ce trecea orice pârjol,
Se mistuia ca fumul urâciunea
Însămânțau pământul ars și gol
Iarăși cu bobul și cu rugăciunea.

Și înfloream în inimi de părinți
Ce Dragostea puteau să și-o ridice
De-a înălța copiii lor cuminți
Spre Dumnezeu pe palmele de spice.

Feciorii testament au de la tați,
Iar mamele dau fiicelor cununa -
Săgeți de trandafir, arcul Carpați,
Au înflorit cu viața totdeauna.

În zilele de trudă și serbări,
În nopțile de frică și iubire
Din lacrimi de durere și cântări
În cer se-nalță rugi de mulțumire.

Că e văzduhul plumburiu de nori
Ori că potop de Soare e afară
Părintelui sunt recunoscători
Că i-a sădit în Limbă și în Țară.

În Limba mea ei cântă fericiți,
În Limba mea se roagă și oftează,
Spunând senin:„ Să fiți blagosloviți
Cum Dumnezeu ne binecuvântează!!!”