De la-nălţime...

De la- nălţime...
Pe culmi înalte, sus, departe...
E-o lume ce mă cheamă;
Însă privesc în altă parte...
Glasul nu-l bag în seamă.

O voce-mi spune-n gând mereu
Că-mi este bine-aici
„M ai bine stai căci drumu-i greu...
De ce să rişti, căci poţi să pici?!”

Trec zile multe şi spre cer
Privesc în dimineaţă;
Aştept să-mi văd ţara şi sper
C-o voi zări prin ceaţă.

E frig şi casa mi-e pe mal
Vin valuri reci şi grele...
E vânt şi nopţile îmi par
Întinsuri negre fără stele

Eu ies afară-n noaptea-adâncă
E haos, vânt, furtună
M-aşez pe-o piatră, lângă stâncă...
Nu văd nici cer, nici lună


Casa-mi se pierde printre valuri;
Rămân gonit, sub stâncă...
În loc să-mi fac casa pe dealuri,
Am aşezat-o-n valea adâncă

Acum eu strig în disperare,
Dar cine să m-asculte?
Sunt eu pe-o piatră...restu-i mare
Şi valurile-s tot mai multe

Nu am putere, însă vreau
Să nu mă pierd în ape;
Sunt unul dintre cei ce au
Speranţă c-o să scape

M-apuc de pietrele din stâncă...
Încep să urc prin ploi şi vânt;
Eu tot mai greu, dar eu sper încă
La ţara mea şi urc cântând

Mai cad rănit, mai mă opresc,
Dar nu disper, căci înapoi
Nu e nimic din ce-mi doresc
Jos sunt doar valuri şi noroi

Eu încă urc, e frig şi vântul bate,
Nu am puteri, dar jos nu mai cobor.
M-aşez pe-un ram uscat, e încă noapte...
Mă prinde somnul şi visez că zbor.

Prin ceaţa grea şi rece se arată
O rază ce pe faţa-mi se aşterne
De vulturi stânca este-nconjurată
O voce caldă-mi spune: Nu te teme!

Atunci privirea-mi se ridică
Şi văd cum soarele răsare;
Eu nu mai sunt cuprins de frică
Căci ţara mea-i pe stânca tare