Crez

Toamna-aduce frumusețe
În tihnirile de Soare
O minune din tristețe
Ce mă-ncântă cu splendoare.

Prea idolizăm sfârșitul
Prorocindu-l cu harisme
Declamând că doar urâtul
Este demn de realisme.

Căci suntem numai materii
Fără noua dimineață
Ce ar da ca să mai spere
Sufletului pentru viață.

Un sfârșit în pragul iernii
Cu o zariște finită,
Plumbuiri bacoviene
Bate toamna prăbușită.

Iar în jur ploi de lumine
Clipocesc câmpii și măguri
Cu puhoaie cristaline
Spălând grelele de neguri.

Bronzul se înțese-n aur
Când deschide paranteze
Codrul colorat balaur
Din poveștile chineze.

Vântul scutură din coamă
Pus năstrușnic iar pe joacă
În miroznele de cramă
Din parfum de busuioacă.

Fericit sunt omenește
Ca-ntr-o țară toată-n mană
Când arama m-amețește
Frunzele ce o emană.

Când aud vocile gliei
Cum își spune ziua numai
Doar cu iarba arămie
Mândră mama ei că huma-i.

Mugurii îmi dau o veste
Glăsuindă mi-o aruncă
Cum la pântecul nevestei
Aud cum se zbate pruncul.

Păsările-n evantaie
Parcă-ar răcori-n durere
Nu „adio” spun cu vaier,
Ci pe-un timp:„La revedere!”

S-or întoarce prin primejdii
Ca simbolul de-nceputuri
Dând triumful demn Nădejdii
Ce-am ținut-o dârz în luturi.

E așa - o veșnicie
Noul nou în prospețime
Timpurile ce-or să vie
Mi-or sădi în ritm și rime.

Și o frumusețe nouă
Orice anotimp aduce...
Iar pe cel ce veșnic plouă
Plângă-și crucea la răscruce!

Materialist e unul,
Altu-și face cruci cuminte...
Eu îmi port în piept Crăciunul
Niciodată ce nu minte!