Apa vieții

Într-un sat, în depărtare
Nu știu să vă spun în care
Stă o fată cu-al ei bun
Lângă o margine de drum
Sus pe deal, într-o colibă.
N-aveau case-n jur, vă spun
Căci în vale locuiau
Toți sătenii ce stăteau
Adunați ca-n mușuroi
Iar în deal, erau ei doi.
În vale era fântână
Cu o apă tare bună
Iar bunicul tot căra
C-o găleată ce-o lăsa
În poartă, să poată bea
Călătorul ce trecea.
Iară fata se ruga
Să aibă fântâna sa
În curte, apă să ia
La toată lumea să dea
Și vitele ca să bea.
Și-ntr-o zi prin sat trecură
Meșteri ce treburi avură
Și cu ei târgul făcură
Și astfel ei s-au apucat
De-au săpat pământ uscat
Și tare s-au minunat
Când de apă ei au dat,
Apă rece, cristalină
Toată valea ca să vină
Să ia apă și să bea,
Călătorul ce trecea
Dar și calul ostenit
În timp ce sta priponit.
Fata în odaia sa
Domnului îi mulțumea
Pentru apa ce le-a dat
Ca să aibă să le dea
Celor osteniți să bea,
Să le spună o vorbă bună
Despre Cel ce a creat
Acel izvor minunat
Ea nicicând nu a uitat.
Emilia Dinescu