Secetă în Oltenia

Văzduhul este un cuptor fierbinte
Şi e doar amintire vântu-n zbor,
E secetă-n Oltenia, Părinte,
Şi crăpăturile din glie dor.

E-ncins pământul, copt în neputinţa
De-al adăpa pe firul muribund,
Raze de foc dau din zenit sentinţa
Când, speriate, umbrele se-ascund.

Se stinge coloritul viu, se pierde
Sub soare nemilos, dogorâtor,
Devine cenuşiu ce a fost verde
Şi cerul s-a albit de dor de nor.

E secetă-n Oltenia şi doare,
Şi vrejul s-a uscat în plătăgeni,
Revarsă, Doamne, ploaie pe ogoare,
Dar... şi-n aride inimi de olteni.

Adu mult aşteptaţii nori de ploaie,
Revarsă, Doamne, apă pe pământ,
Dar pentru inimi, ca să se înmoaie,
Dă nori cu apă vie din Cuvânt.

Pentru a şti că cerul îi aude,
Că cerul e în Tine şi Tu-n cer,
Pentru-a uita de vraci şi paparude
Trimite, Doamne, norul mesager.

Ca seceta cunoaşterii de Tine
Să piară-n urma minunatei ploi
Şi Râul sfânt al curgerii divine
Să-mbrace oameni noi cu inimi noi.

Şi cunoscându-Te să Ţi se-nchine,
Prin ploi căzute pe pământ mănos,
Desţelenite inimi de dor pline,
Având ca Domn în ele pe Cristos.

Amin
Caraula, 24 iulie 2007