POVESTEA TA

Şi ceasul ticăia încet, şi noaptea se-arătase
Şi parcă visul cel frumos de mult fata-l uitase
Tăcere-adâncă se opri când picuiri izbiră,
Când picuri mari de lacrimi reci de-o foaie se lipiră

Nici un suspin, nici un oftat în noaptea-ncremenită
Ci doar tăcerea a rămas de-o lacrimă stropită
Dar nu e asta calea ei ci drumul i-e spre soare
Căci este scris destinul ei: ea e nemuritoare

Şi chiar de a făcut popas şi s-a oprit din luptă
Şi chiar de a căzut ades şi s-a simţit înfrântă
Nu e acest destinul ei, căci tot e scris cu sânge...
Căci s-a plătit de mult un preţ, prea mare...va învinge!!

Nu plânge chip de înger trist, nu te lăsa rănită
Priveşte Dragostea ce-atunci pe-o cruce-a fost zdrobită
Priveşte sângele ce-a curs şi răni adânci şi grele
Şi toate astea sunt de-ajuns ca tu să zbori spre stele.

Tăcerea nopţii nu e grea când dimineaţa vine,
Iar ticăitul cel de ceas sunt corzile divine
Şi ceru-ntreg s-a coborât o lacrimă să şteargă
Şi să-i îndrepte paşii când spre cer, ea a uitat să meargă...