Poveri

Doamne-ai sădit în noi sămânța harului -
O licărire zâmbitoare - iubire-aproapelui.
Ne-ai plămădit în jurul unei inimi care tânjește după cer,
Dar cel mai des, legați ca-n lanțuri, suntem așa distanți de el!

Ne ține trupu-n colivie, când vrem cu dor să alergăm -
Durerile lovesc și-apasă când ne dorim să ne-nălțăm.
Am vrea ca să cunoaștem multe, dar ochii obosesc ușor,
Iar mâinile ne cad inerte când vrem să fim la jug cu spor.

Tată - atâtea opreliști și piedici ne sunt puse-n drum!
Și poate ne plângem prea tare, și poate-i mai bine acum...
Căci fiece rană ce doare ne-ndreaptă privirea spre cruce -
Când noi nu putem face pașii, ne duci Tu povara de lupte.

E jugul greutate murdară și crucea un lemn ce ne doare -
Dar inima Ta ne iubește și pui umărul la povară.
Aș vrea ca mereu, fiind cu Tine, să pot să m-aplec sub durere -
Mai bine să fii Tu cu mine, decât singur fără iubire.

Chiar dacă e lemnul doar așchii, chiar dacă pe plug e rugină,
Aș vrea să rămân loial Ție când lumea îmi pleacă și vine.
Căci trupul mă ține în lanțuri și mâinile-s slabe făr' Tine,
Dar când ești cu mine, o Tată, eu simt un ocean de iubire.