Paradisul lui Adam

PARADISUL LUI ADAM

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

De sub palmieri şi-a ridicat privirea
În sus şi-n jos întâiul om, Adam,
Să vadă cum se-alcătuieşte firea,
De la furnică, la hipopotam.

Şi rând pe rând, prin faţa lui trecură,
Tot ce e viu, tot ce se mişcă-n lume,
Cum scrie-n Cartea primă din Scriptură,
Adam trebuia să le pună nume.

Şi-n zbor răzleţ veniră liliecii
Ca un vârtej de vânt din Neanderthal,
Din zburătoare, noru-ntregii specii,
Prin faţa lui trecură ca un val.

Şi pe frunziş cu toate se opriră,
Din stol în stol pe ramuri de palmier,
Privighetoarea şi frumoasa liră,
Considerată pasăre din cer.

Şi-ntregul codru, şi pădurea toată
În armonia freamătului lin,
Părea pe veci pădurea fermecată,
De cântece şi bucurii din plin.

Şi fiecare-n limita puterii
Şi fiecare-n locul preferat,
Din zori de zi şi până-n taina serii
Şi iar din zori şi iar pe înserat.

Şi-atunci Adam privi cu mulţumire
"Ce Paradis, vai, Doamne, ce plăcut!
În pieptul lor ai pus a Ta iubire,
Să cânte şi să zboare le-ai făcut."

Apoi prin faţa lui Adam trecură
Vieţuitoare cu aspect ciudat,
Dar fiecare, mândră la făptură,
Şi leul mândru ca un împărat.

Şi vulpea a ieşit din vizuină,
Însă cuminte ca un porumbel,
Şi leul sobru privea tot 'nainte,
Habar n-avea că mielu-i lângă el.

Iar în galop veniră armăsarii
Cu nechezaţi ca prinşii la război,
În urma lor girafele, măgarii,
Şi-n urma lor cirezile de boi.

Şi elefanţii şi cămile-n turme,
Şi rinocerii, şi bizoni, malgaşi,
Iar Azorică le mergea pe urme,
Însă cuminte ca un iepuraş.

Şi-atâtea alte dragi vieţuitoare,
Pe care Domnul le-a creat din lut,
Veniră-apoi mulţimi de târâtoare,
Cu şarpele în frunte, de temut.

Părea că toate merg la defilare
Cu capul sus, subţire şuierând,
Reptile mari şi mici, otrăvitoare,
În străveziu şi galben strălucind.

Pe-atunci trăia şi şarpele Balaur,
Înaripat ca cele zburătoare,
Având pe cap sclipirile de aur,
Cel mai şiret dintre vieţuitoare.

Şi-atunci Adam privi la el pe frunte,
La "zburătorul" - temătoarea fiinţă,
Fără a şti că mai târziu, pe munte,
Isus îl va zdrobi prin suferinţă.

Aşa au fost, şi nu domesticite
Ci fiecare după soi creată,
Avem dovezi în lume-atâtea vite
Ce adevăru-acesta ni-l arată.

Încearcă numai de-ţi agaţă plugul
În urma unor zimbri, dacă vor,
Şi vei vedea cum ţi se rupe jugul,
Şi vei rămâne singur pe ogor.

Chiar dacă fiara e domesticită,
Dar puiul ei sălbatic se iveşte,
Că-n speţa creaţiunii e-ngrădită
Şi-această lege iată dăinuieşte.

Priveşte cloşca care plânge-afară
Că puii ei sălbatici au zburat,
De dorul lor chiar dac' ar fi să moară,
Nu-i mai întoarce niciodată-n sat.

Iar ce-i domestic, nu e întâmplare,
În mod special Stăpânul le-a creat,
Şi-această lege este uimitoare,
Ce până azi în lume s-a păstrat.

De nu era cămila cocoşată,
Ce te făceai sărmane african?
Prin arşiţa toridă niciodată
N-ai fi ajuns la oaza din liman

Şi de-ar fi fost cu toate în pădure
Şi oile şi vacile din sat,
N-ar fi lactate proaspete, augure,
Şi pregătite gata de mâncat.

Şi ce-ar fi fost, mă-ntreb, cu-agricultura?
De n-ar fi calul, bivolul, sau boul,
Ce gust ar mai avea şi prăjitura?
De n-ar fi-ntâi găina, apoi oul.

De nu era pisica lângă casă,
Şi câinele pe hoţ ca să-l alunge,
Prăpăd ar face şoarecii pe masă,
Şi niciodată nu-i puteai ajunge.

Şi n-a-ncetat Adam ca să privească
Şi-Adam, şi Noe, şi Avraam, şi Lot,
Cum măgăruşul sta să le slujească,
Şi turmele mulţime peste tot.

Şi le-a numit pe fiecare-n parte,
Iar nouă astăzi ni se par minune.
Adam a fost savant fără de carte,
Dar Dumnezeu i-a dat înţelepciune.

Sunt ireale legile maimuţii
Ce suie-ntr-una pe aceeaşi scară,
Considerate-n lume evoluţii
Ce-au dezvoltat epoca celulară.

Căci fiarele trăiră aceeaşi soartă,
Din mii de ani, în mii de ani prin ceaţă,
Ar fi trecut pe aceea-şi strâmtă poartă,
Evoluând la forma de viaţă.

De-ar fi aşa, ne-ar fi mâncat ţînţarii,
Oricât, şi ei ar fi crescut mai mari,
De-am fi scăpat, ar fi venit bondarii
Şi oamenii ar fi nespus de rari.

Dar mulţumire Ţie, Doamne sfinte,
Că l-ai făcut pe om stăpân, nu slugă,
Când el pronunţă omeneşti cuvinte,
Panterele grozave-ncep să fugă.

Ce să mai spunem astăzi de rachetă,
E diferenţă între om şi vită,
Oricât ar fi maimuţa de cochetă,
Ea nu va şti nicicând despre orbită.

Şi totuşi boul şi măgarul ştie
La care grajd îşi are legătura,
Dar filozoful moare în pustie,
Ne vrând să creadă ce ne-a zis Scriptura.

Şi rândunica ştie şi cocorul
Când vine toamna să se pregătească,
Spre orizonturi calde să-şi ia zborul,
Cel neiertat mai stă să se gândească.

Ce operă divină şi slăvită
E creaţiunea-n scene arătată!
Pe tot pământul poate fi privită
Ca o minune binecuvântată.

Ce joc de spume clatină antena
Iar marinarii tremură pe vas,
Că i-a atins în trecere balena,
Şi-n urma ei doar valuri au rămas.

Ce sclipitor e cerul şi câmpia,
Când grâu-i verde şi e primăvară,
Iar în văzduh se-nalţă ciocârlia,
E fericită cântă sus şi zboară.

Ce drăgălaş coboară şi ridică
Prin firele de iarbă agăţate,
Cu bobu-n braţe harnica furnică,
Spre piramida boabelor uscate.

Ce colosal coboară căpriorul
Să se adape la izvor de munte,
El e precis când şi-a înfipt piciorul,
Pe stânca tare, pusă ca o punte.

Ce simfonie clasică, minoră,
În taina serii micii greieraşi,
Când ţârâiesc, îţi pare că adoră
Să fie printre stele fluturaşi.

Dar ce-i mai trist, e că orice făptură
Nu-şi mai păstrează calea de atunci,
Cel mai căzut, e-a omului statură,
Ce blastămă chiar sfintele porunci.

Dar ochiul care vede şi-nţelege,
Se uită bine, bine pipăieşte,
Şi Cartea Sfântă pentru el alege,
Şi dicţiunea ei o foloseşte.

Şi-acest secret e unic prin credinţă,
În mântuirea dată prin Isus,
Poţi deveni o minunată fiinţă,
În Paradisul viitor de sus.

Şi vei vedea acolo sus cum zboară
Cu şase aripi serafimi cereşti,
Iar sfinţii aleşi cum cântă la vioară,
Şi zeci de mii de coruri îngereşti.

Arhanghelii cu trâmbiţi de paradă,
Vor răsuna atâta de sublim,
Când cetele se vor sui să-L vadă,
Pe împăratul din Ierusalim.

Acolo sus va fi şi porumbelul
Cu-aripi de aur, veşnic dirijor,
Căci împărat la toate va fi Mielul,
La marea turma, El va fi Păstor.

Iar tu-mbătat de dragoste şi pace,
Vei zice ca Adam: "Ce Paradis!"
Când vei vedea cum slava se desface,
Şi se întinde ca un dulce vis.

Şi se va spune: "Toate-s ale tale
Şi sori şi stele, fii moştenitor!
Dar uită totul din adânca vale,
Care va arde-n veci ca un cuptor."

Iar cine vrea poate oricând să vadă
Cum arde iadul ca un foc aprins,
Acolo e şi pasărea de pradă,
Şi leul mare, Diavolul învins.

Şi fiara cea nemaipomenită
Cu zece coarne şi cu dinţi de fier,
Legată-n lanţuri zace umilită
Lângă balaurul căzut din cer.

Acolo-s numai păsări necurate
Ce-mpărăţie groaznică, de chin!
Căci sufletele ce n-au fost iertate,
Beau din amarul astrului Pelin.

O, tu pământ, materie ciudată
Ce-ai frământat a lumii plămădeală,
Iar prin scânteia binecuvântată
Ai dat vieţii forma ei reală.

Din tine Domnul şi-a născut războinici,
Şi slujitori în forme diferite
De la bărbaţii credincioşi, destoinici,
Până la corbul care îl trimite.

Din tine Domnul îşi născuse fii
Ce strălucesc în gloria măririi,
Tu praf de lut, materia pustiei,
Eşti mai frumos ca orizontul zării.

Voi păsărele cu a voastre pliscuri,
Lăudaţi pe Domnul Sfânt, pe Creatorul,
Din văi adânci şi până sus pe piscuri
Cântaţi şi voi, să cânte şi poporul.

Ce Paradis!...dar vai, e-n ruinare
Căci bombele stau camuflate-n apă,
Sărmanul peşte din ocean şi mare,
De-această plagă oare cine-l scapă?

Ce Paradis!...Dar uite-l, se desface,
Şi se aprinde ca un corp ceresc.
Zadarnic unii strigă după pace,
Când după stâncă rampele lucesc.

Şi iată-ne pe treapta de cădere
Mai e puţin şi harul a zburat,
Cum vor urla toţi leii de durere,
Când Leul mare va fi dezlegat.

Tu porumbiţa care gemi în stâncă
Acolo-n vale, lângă vizuini,
Trezeşte-te din noaptea cea adâncă,
Că sus pe boltă se zăresc lumini.

Nu mai e mult şi Mirele apare
Luceafărul iubirilor divine.
Treziţi-vă din somn, fecioare,
Priviţi în sus spre-naltele coline.

AMIN