Nebucadneţar

NEBUCADNEŢAR

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

Ş-aducă jertfă la altar
În formă de-nchinare,
Veni şi Nebucadneţar,
Un împărat din Şinear,
Din Babilonul mare.

Stăpân pe-ntregul continent
Pe-aceea veche lume,
Cum rar a fost prin Orient
Vre-un luptător cu-atât talent
Şi cu aşa renume.

Că nu era sub ceruri scut,
Sau umbră de scăpare;
Vre-un neam de oameni cunoscut
Să nu-i plătească lui tribut,
Şi cinste şi onoare.

Prin sabie a-ngenunchiat
Popoare în prigoană;
Pe-acel pământ îndepărtat,
Era un singur împărat
Şi-o singură coroană.

De fala mândrilor haldei
Azi orişicine ştie,
Ce turnuri au zidit şi ei,
Şi cum se închinau la zei
În duhul de mândrie.

De Paradisul ce-a apus
Din Babelul de-altădată,
Cum îngerul lui Ioan i-a spus,
Că Babilonul s-a distrus,
Cu-ntreaga lui armată.

Şi visul e adevărat,
Iar tâlcuirea-i sfântă;
Căci iată marele-mpărat,
Pe când se aşeză în pat,
Prin gânduri se frământă...

"O, Babilon, tu eşti al meu,
Iar eu îţi sunt părinte;
Dar mâine voi muri şi eu,
Şi ce va fi cu neamul tău
De-acolo înainte?

Veni-vor iarăşi an de an
A lumii caravane?...
Să dea tribut babilonean,
Şi robi, şi grâu din Canaan,
Şi armatele persane?

Din tot ce-am strâns şi-am adunat
În marea visterie,
Argint şi aurul curat,
Rămâne-va neîncetat
A voastră bogăţie?

Va fi acelaşi cer senin
La Babel în grădină?...
Să cânte şi să beie vin
Acei cu hainele de in,
Şi-n veacul ce-o să vină?...

Sau vor lua cu toate foc,
Palate şi altare...
Lăsând doar amintirii loc,
Din tot ce-a fost război şi joc
În Babilonul mare...

Pătruns de gânduri din abis,
De sus, din veşnicie,
Lui Nebucadneţar în vis,
Un plan măreţ i-a fost descris,
O mare profeţie.

Era răspunsul mult dorit
La marea-i întrebare;
Şi împăratul s-a uimit
Când lângă o stâncă a zărit,
O tainică mirare.

Stătea un fel de om titan,
Cum n-a văzut vreodată;
Un chip gigantic, năzdrăvan,
Dictând imperiului persan
Şi chiar la lumea toată.

Şi cum se înălţa în sus
Sclipea de-a lui mândrie;
Dar pân' la urmă s-a distrus,
De vânt şi ape a fost dus,
Nicicând să nu mai fie.

Căci piatra care l-a învins
A devenit un munte;
Şi peste ape s-a întins
Şi tot pământul l-a cuprins,
Cu pietre mai mărunte.

Dar unde-i omul potrivit
S-aducă lămurirea?
Căci împăratul s-a trezit
Şi vrea să ştie negreşit
La vis, şi tâlcuirea.

Şi-atunci a poruncit în zori
La el să se prezinte,
Şi înţelepţi şi vrăjitori
Şi astronomii cititori,
Cei iscusiţi la minte.

Şi cinste mare i-a promis
Acelui care ştie,
Să-i tâlcuiască acest vis
Cu stropi de iad şi Paradis
În marea bătălie.

"Dar împărate, vrem să ştim
A visului secrete.
Altfel, cum să ţi-l tâlcuim?
Căci noi prin umbra lui privim
La cerul fără pete..."

"Nu, visul n-am să vi-l descriu,
Căci vraja voastră-i mare!
Şi adevărul cum să-l ştiu?
Că s-ar putea minţit să fiu
De-a voastră explicare.

Să-mi spuneţi voi şi ce-am visat,
Să am temeinicie,
Că tâlcul e adevărat,
Şi n-am fost de voi înşelat
Prin vrajă şi magie."

Aceea ce ne ceri şi vrei,
Nu vei afla stăpâne;
Afară numai printre zei,
De-ar vrea să-ţi spună taina, ei,
De nu, aşa rămâne."

Cuprins de al mâniei foc
I-a scos pe toţi afară;
Şi l-a chemat pe Arioc
Sentinţa să le-o dea pe loc,
Că vrednici sunt să moară.

Şi moartea s-a întins de zor
Cutreierând prin ţară;
Orice-nţelept şi vrăjitor
Din orice neam şi-orice popor,
E condamnat să moară.

Căci împăratu-a fost jignit,
De-aceea nu-i scăpare;
Şi Daniel, om preaiubit,
Un înţelept israelit,
Aceeaşi soartă are.

Şi-atuncea tânărul iudeu
Ceru îngăduinţă,
Să stea pe loc orice călău
Cât el va sta cu DUMNEZEU
De vorbă, prin credinţă.

Şi moartea, pe loc s-a oprit
Cu-a ei amărăciune;
Căci Daniel cel preaiubit,
Cu-ai lui tovarăşi s-a unit,
Să stea la rugăciune.

Iar DUMNEZEUL nepătruns
În slavă şi lumină,
Lui Daniel i-a dat răspuns.
Căci...cum să piară al Lui uns?
Profetul fără vină....

I-a arătat prin Duhul Sfânt
Şi-n darul viziunii,
Cum pleava se va duce-n vânt,
Tot ce-i mândrie pe pământ,
Şi gloria minciunii.

Şi-atuncea Daniel uimit,
Când le-a-nţeles pe toate,
Lui DUMNEZEU i-a mulţumit
Că taina i-a descoperit,
Şi-a ei însemnătate.

"O Doamne, ochii Tăi privesc
Prin noaptea cea mai deasă;
Iar braţul Tău dumnezeiesc
Îi schimbă pe cei ce hulesc
Lucrarea Ta aleasă.

Şi binecuvântat să fii
Lumină fără pată,
Înţelepciunea celor vii
Ce toate tainele le ştii,
Şi taina arătată."

Şi Daniel cel credincios,
Cu-atâta bucurie
I-a mulţumit aşa frumos
Lui Dumnezeu, care l-a scos
Din marea primejdie.

La ceasul binecuvântat
A răsunat: "Tăcere!"
Căci Daniel sus la palat,
A fost primit de împărat
Cu-a visului mistere.

Iar Nebucadneţar uimit
Şi plin de tulburare,
Cu neîncredere-a privit,
Spre tânărul israelit,
Plin de mirare.....

"Şi eşti în stare tu să-mi spui
Ce am visat? -băiete-
Să ştiu şi tâlcuirea lui,
Însemătatea visului
Cu ale lui secrete."

"Da, am să-ţi spun, dar vreau să ştii,
Că nu e om sub soare,
Oricât de înţelept ar fi,
Secretul a-ţi dezvălui,
Căci taina ta mare...

Dar sus în ceruri, domnul meu,
Există cunoştinţă;
Căci noi avem un DUMNEZEU
Ce ştie şi secretul tău,
Şi marea ta dorinţă.

E-adevărat, nici eu n-am ştiut,
Ce gânduri te apasă;
Dar Dumnezeu te-a cunoscut,
Şi m-am mirat când te-am văzut
Plimbându-te prin casă.

Şi El mi-a spus ce te-ai gândit
În noaptea cu mistere;
Când peste veacuri ai privit,
Iar după-aceea-i adormit,
Făcându-se tăcere.

Apoi de groază te-ai umplut
Când ţi-a ieşit în cale,
În vis, acel necunoscut,
Un fel de om nemaivăzut,
Cu totul din metale.

Era de-argint, din fier, din lut,
Din aur, din aramă,
Dar pân' la urmă a căzut
Şi-n pulbere s-a prefăcut,
Întreaga lui reclamă.

Căci piatra care l-a atins
Era nespus de tare;
De-aceea a căzut învins,
Şi-atunci mirarea te-a cuprins
De piatra uimitoare.

Ce-a frânt picioarele de fier
În valea cea adâncă,
Şi s-a-nălţat până la cer,
Ca cel mai uriaş crater
Şi cea mai mare stâncă.

Acesta-i visul ce-ai visat;
Şi iată talcuirea
Ce DUMNEZEU ţi-a arătat
Prin chipul care s-a-nălţat,
Aceasta-i omenirea.

E veacul marilor minuni
Sfârşind a ta domnie,
Ce vor ieşi ca din genuni
Cuptoare pline de cărbuni
Dând fierului tărie.

Căci cel din urmă Babilon
Va fi nespus de mare;
Dar va cădea fără de zvon,
Domnia ultimului tron,
Setos după-nălţare.

Căci piatra e simbolul sfânt,
Cereasca-mpărăţie,
Ce-n vremea ceea pe pământ
Va fi născută prin Cuvânt
Din Duh şi apă vie.

Căci Domnul va veni de sus
Cu sfinţii să domnească,
Şi orice neam va fi supus
Că-mpărăţia lui ISUS
E veşnică, cerească.

Îndată Nebucadneţar
S-a prăbuşit pe vatră,
Cuprins de-al mântuirii jar,
S-aducă jertfă la altar
Şi inima-i de piatră.

Şi-n plină sală a strigat
Din toată forţa humii:
Căci Domnul cu adevărat
E DUMNEZEUL minunat,
Şi împăratul lumii.

Iar pe-nţeleptul Daniel
L-a înălţat să steie,
Pe tron de slavă lângă el,
Purtând al ţării-ntregi inel
Şi-a-nţelepciunii cheie.

Căci Domnul cu adevărat
Înalţă şi smereşte,
Să fie binecuvântat
Al nostru mare împărat
Ce-n veci de veci domneşte!

AMIN