M-a dus viața

M-a dus viața să cunosc azi valea umbrei morții eu,
Unde nu este lumină este-un loc pătruns mai greu,
Este-un loc uitat de lume, pentru cei ce-s părăsiți,
Pentru cei fără de viață, locul celor obosiți.

M-a dus inima rănită, care suflă în suspin,
Mai departe azi de totul, ce-i ceresc... tot ce-i divin,
E-mpietrită de durere, rănile ce-i sunt adânci,
I-au deschis un drum spre moarte, care trece printre stânci.

M-a dus viața spre izvorul ce-l amar... ce a secat,
Căci din el o viață-ntreagă, până azi m-am adăpat,
Mi-a lăsat un gust ce astăzi, m-a făcut ca să pășesc,
Într-un loc fără de gusturi, azi în el mă prăbușesc.

M-a dus astăzi suferința, într-un loc fără lumină,
De-ntuneric mie-mi este, a mea inimă ea plină,
Eu îi spun măcar o dată, să mai bată... dar mereu,
Spune că e părăsită, inima de Dumnezeu.

M-a dus viața să cunosc eu, ce e greu, ce-i dureros,
Să cunosc m-a dus adancul care este furios,
Care-i gol de-acea iubire, care mult eu mi-am dorit,
Dar vre-o dat-acea iubire, viața nu mi-a oferit.

Oricât eu am cautat-o, n-am găsit-o nicăieri,
Căutând-o... căutarea, mi-a adus numai poveri,
Gustul cel de-amărăciune, și el parc-a dispărut,
Căci s-a sters un rând pe-o foaie,
Unde-am scris candva... plăcut.