Din al vieții zbucium

Din al vieții zbucium Domnul... doar iubind m-a ridicat,
Ca să văd a Lui lumină, și-ntr-un loc întunecat,
Din suspinele din viață, m-a luat și El m-a dus,
Să văd viaț-adevarată, care-i numai în Isus.

Dar și din acele multe, ofuri care le-am avut,
A făcut din ele Domnul, ca să fie un trecut,
Să nu am amărăciunea, ofurile ce le-aveau,
Ce în ale mele zile, dar și-n nopți o aduceau.

Mi-a deschis mie o poartă, ca să intru... să pășesc,
Pe-o cărare a salvării, unde eu o să-L găsesc,
Căci pe ea doar este pacea, și iubirea ce-am dorit,
Al meu suflet pe-acea cale, va fi numai liniștit.

Mi-a dat și o bucurie, ca s-o am astăzi mereu,
Bucuria mântuirii, dată doar de Dumnezeu,
Nu mă satur niciodată, astăzi ca să gust din ea,
E mai marea bogăție-n viață eu ce-o pot avea.

Decând pasul mi-e pe cale, eu în tot din jurul meu,
Eu îl văd numai pe Domnul, căci El este și al meu,
Să doresc mai mult în viață, eu nu aș putea dori,
Căci am tot... și totul este, Cel ce-ndată va veni.

Am o dragoste mai mare, decât pot iubi azi eu,
Inima mereu îmi umple, dragostea de Dumnezeu,
Mă trezește-n zorii zilei, mă adoarme în apus,
Sunt de ea eu plin întruna, de prezența lui Isus.

Ea îmi mângâie azi dorul, ce-i în piept aprins de ea,
Dragostea de El îmi este, astăzi tot în viața mea,
N-am pe nimeni să iubeasc-a mea ființ-așa cum sunt,
Dar eu singur nu-s vre-o dată, sunt cu Domnul pe pământ.

Nu m-a părăsit vre-o dată, nici eu n-o să-l părăsesc,
Este marea mea iubire, doar pe El eu îl iubesc,
Este totul pentru mine, căci și El... totul a dat,
Mai demult... bătut în cuie, pentru mine a răbdat.

Ooo... e-atât de minunată, dragostea ce s-a aprins,
Nu aș vrea ca ea să fie-n a mea viață focul stins,
Și îl rog mereu pe Domnul, să mă facă să iubesc,
Zi de zi mai mult azi cerul, pe pământ cât mai trăiesc.