CIOCANUL ŞI NICOVALA

De un fierar iscusit
Spuneţi cred c-aţi auzit.
Sau,poate aţi văzut în fine,
O lucrare, foarte bine.
Fierul vechi fost folosit,
Peste tot tot ruginit,
Fierarul îl bagă-n foc,
Şi îl schimbă atunci pe loc.

Focul iute-l înroşeşte,
De rugină-l curăţeşte,
Apoi fără îndoială
Cînd e pus pe nicovală,
Fierarul cu braţul tare,
Manevrează barosul mare.
Cum se cade îl loveşte,
Şi cum vrea îl îndoieşte.
Îl suceşte-n chip şi fel,
Şi face ce vrea din el.

Loviturile primite,
Au fost bine socotite!
Pentru el sînt mari merite.

Fierul cînd a trecut prin foc,
A avut mare noroc;
S-a schimbat la chip şi formă,
Primind noua uniformă.

Omul are caracter,
Nu se-aseamănă cu-n fier.
Totuşi ţipă mult din gură,
Cînd primeşte-o lovitură:
Doamne ce mă baţi mereu,
Ca doar n-am făcut vre-un rău.

Omul nu vrea a-nţelege,
Că pe pămînt e o lege:
Înţelegeţi că se poate,
Untul prin bătăi se scoate.
Aurul nu e cărbune,
Totuşi în cuptor se pune,
Şi se curăţă de zgură
Tu astupă-ţi a ta gură.
Şi ziua cînd te-ncearcă Domnul,
Sau noaptea cînd îţi dormi somnul
Lasă toată văicareala,
Că ciocanul nicovala,
Au un singur scop comun
Să te facă mai frumos,
Să te facă şi mai bun!