Când m-a chemat pe nume...

Când m-a chemat pe nume şi m-a privit în faţă
Şi parcă-ncet cu mâna pe frunte m-a atins,
Au năvălit prin mine şuvoaiele de viaţă,
Şi bucuria păcii cu totul m-a cuprins.

Părea că-n unduirea de zare fermecată,
Vedeam o scară lungă din cer pân' la mormânt,
Şi undeva pe-aproape au coborât de-odată
Toţi îngerii măririi aicea pe pământ.

Veneau să-I pregătească pe-o rază de lumină
Aleea sclipitoare spre-ntinse înălţimi;
Se aranjau în şiruri deasupra de grădină
Arhanghelii puterii şi sfinţii heruvimi.

Dar Domnul printre cetini mă căuta pe mine,
Să-mi spună: - "O, Marie, nu plânge în zadar!"
- "Rabuni, Tu eşti, Doamne?" - "Marie, nu Mă ţine!
Căci n-am ajuns la Tatăl pe-al gloriei hotar..."

Când m-a chemat pe nume eram printre morminte
Cu ochii plini de lacrimi şi sufletu-ntristat...
Azi inima-mi tresaltă cu cetele preasfinte,
Şi cânt de fericire, Hristos a înviat!