Categoria: Parabolele lui Isus
Marcu 4,26‑29
„El a mai zis: „Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pământ. Fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânța încolțește și crește fără să știe el cum. Pământul rodește singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic. Și când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul.”
Simplitate și genialitate
Cineva afirma că genialitatea se exprimă prin simplitate. În funcție de gradul de cultură și de educație, cu toții ne pricepem să tăiem firul de păr în patru, făcând analize complexe și sofisticate ale lucrurilor și fenomenelor întâlnite. Însă, fără să ne dăm seama, de cele mai multe ori, în loc să facem lucrurile mai clare, mai degrabă le complicăm.
Parabolele Domnului Christos ne uimesc însă prin simplitatea lor. Și tocmai datorită acestei simplități ele sunt geniale. Deși au trecut două milenii de când au fost rostite, aceste perle de gândire ne impresionează și astăzi prin adevărurile profunde pe care le transmit. Totuși, în pofida profunzimii lor, aceste adevăruri sunt exprimate într-un mod cât se poate de simplu și accesibil înțelegerii oricărui om.
Luând ilustrațiile din natură și din viața cotidiană a oamenilor, Mântuitorul a procedat cu înțelepciune. De ce? Pentru că ori de câte ori ne întâlnim cu realitățile pe care le-a ilustrat în parabolele Sale, ne reamintim adevărurile pe care El a intenționat să ni le transmită.
Când trecem pe lângă un câmp proaspăt semănat, este imposibil să nu ne aducem aminte de Pilda semănătorului (cu condiția să fi citit Biblia!). Când pașii ne conduc, chiar fără voia noastră, prin sălile de judecată, Pilda judecătorului nedrept ne revine în minte. Când intrăm într-un locaș de închinare și îi vedem pe credincioși rugându-se, Pilda fariseului și vameșului capătă pentru noi o nouă prospețime, dându-ne de gândit. Iar atunci când suntem invitați să participăm la bucuria unei nunți, nu ne este greu să ne reamintim de Pilda nunții fiului de împărat.
De fapt, în toate aceste parabole, Iisus a prezentat într-o manieră ilustrativă, dar pe înțelesul tuturor, principiile Împărăției lui Dumnezeu. Nu întâmplător unele dinte pildele Domnului Iisus încep cu sintagma: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu…” (vezi Matei 22,2; 25,1; 25,14), sau cu o formulă foarte asemănătoare. Una dintre ele este și Pilda seminței, pe care o găsim relatată doar în Evanghelia lui Marcu (cap.4,26‑29).
Pilda seminței este impresionantă tocmai pentru că în doar câteva cuvinte simple, și folosindu-Se de o ilustrație aflată la îndemâna oricui, chiar și a unui copil, Iisus ne transmite câteva principii de bază ale Împărăției cerurilor. Vestea cea bună este aceea că aceste principii cerești pot fi aplicate în viața trăită pe pământ. Rezultatul? Împărăția lui Dumnezeu nu va mai fi privită ca fiind o realitate viitoare și îndepărtată, ci o realitate prezentă. Căci „nu se va zice: „Uite-o aici!”, sau „Uite-o acolo!” Căci Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17,21).
Vă invit să observăm împreună cele șase principii ale Împărăției lui Dumnezeu, pe care Mântuitorul le prezintă în Pilda seminței.
Principiul responsabilității
Într-o controversă pe care a avut-o cu liderii religioși iudei pe tema păzirii Sabatului, Mântuitorul a afirmat la un moment dat: „Tatăl Meu lucrează până acum și Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5,17). Ideea pe care Iisus o subliniază prin această afirmație este aceea că, în calitatea Sa de Creator, Dumnezeu este responsabil față de Creația Sa. Fie că este zi obișnuită, fie că este zi de Sabat, Dumnezeu continuă să-Și susțină Creația. În lipsa acestei lucrări, întregul Univers s-ar prăbuși în haos.
Așadar, unul dintre principiile de bază ale Împărăției lui Dumnezeu este cel al responsabilității. Începând cu Însuși Creatorul și ajungând până la ultima creatură inteligentă din vastul Univers, fiecare ființă este responsabilă în aria sa de activitate și influență.
Principiul responsabilității este clar exprimat în Pilda seminței. Responsabilitatea pregătirii pământului și a semănatului îi revine exclusiv omului. Dumnezeu nu Își propune să facă ceea ce poate să facă omul. El face în schimb ceea ce omul, cu toată știința și tehnologia lui avansată, nu va putea face și nu va putea explica niciodată: să facă să germineze și apoi să crească până la maturitate deplină acea mică sămânța, aparent lipsită de viață.
Dumnezeu, în calitatea Sa de Creator, a pus în fiecare sămânță principiul vieții, cel al germinației, al creșterii și al maturizării plantei. Tot El a pus în pământ, în lumină și în căldura soarelui, în apă și în aer, puterea de care mica sămânța are nevoie ca să germineze, să crească și să maturizeze. Creatorul Și-a făcut pe deplin datoria. De acum, responsabilitatea îi revine omului.
Dacă sămânța, în care Creatorul a pus principiul vieții și al germinației, nu se întâlnește cu pământul, în care același Creator a pus putere, aceasta nu va germina și nu va aduce rod niciodată. Va rămâne ca boabele de grâu găsite în piramidele faraonilor egipteni, exact așa cum au fost puse acolo acum câteva mii de ani.
Acest principiu al responsabilității personale în Împărăția lui Dumnezeu este clar prezentat și de apostolul Pavel în prima sa Epistolă către corinteni. Condamnând dezbinările existente în acea comunitate, care au dus la apariția diferitelor grupuri și partide, apostolul Pavel scrie:
„Când unul zice: „Eu sunt al lui Pavel!” Și altul: „Eu sunt al lui Apolo!”, nu sunteți voi oameni de lume? Cine este Pavel? Și cine este Apolo? Niște slujitori ai lui Dumnezeu, prin care ați crezut; și fiecare după puterea dată lui de Dumnezeu. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Așa că nici cel ce sădește, nici cel ce udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu care face să crească. Cel ce sădește și cel ce udă sunt totuna. Și fiecare își va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3,4‑9).
Când a rostit Pilda seminței, Mântuitorul nu a dorit să ne dea lecții de agricultură. Nici măcar de agricultură ecologică! Intenția Lui a fost să ne prezinte modul în care Împărăția lui Dumnezeu poate crește dacă omul (a se citi „creștinul”) își înțelege pe deplin responsabilitățile, fără să treacă dincolo de limitele condiției sale.
Așa după cum un agricultor trebuie să pregătească pământul și să-l semene (dacă dorește să aibă recoltă), la fel se întâmplă și pe plan spiritual: Dacă vrem ca Împărăția lui Dumnezeu să crească, trebuie să pregătim terenul sufletelor semenilor noștri, și abia apoi să semănăm „sămânța” Cuvântului Evangheliei.
Aceasta este responsabilitatea noastră. Nimic mai mult, nimic mai puțin! Pe noi nu trebuie să ne preocupe dacă acea „sămânță” vă încolți sau nu. Rezultatele Îl privesc pe Dumnezeu. Responsabilitatea noastră este să semănăm, ținând cont de sfatul eclesiastului: „Dimineața seamănă-ți sămânța și până seara nu lăsă mâna să ți se odihnească, fiindcă nu știi ce va izbuti: aceasta sau aceea. Sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune” (Eclesiastul 11,6).
Principiul credinței
Imediat după Potop, în cadrul legământului pe care l-a încheiat cu Noe și urmașii săi, dar și cu întreaga Creație de pe pământ, Dumnezeu a promis: „Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea” (Geneza 8,22).
De atunci, pe baza acelei promisiuni divine, an de an, mii de agricultori seamănă cu gândul la recolta pe care o vor avea. Dar semănatul nu este oare un act de credință? Pe ce bază aruncă omul sămânța în pământ, în așteptarea unei viitoare recolte?
Cineva ar putea considera gestul său de a arunca sămânța în pământ (sămânță care i-ar fi putut folosi ca hrană) drept o risipă sau un gest riscant. Cine garantează că acea sămânța va încolți și nu va putrezi în pământ? Cine garantează că acea sămânța nu va fi mâncată de păsări sau de rozătoare? Totuși, în ciuda atâtor riscuri, agricultorul aruncă acea sămânța în pământ, în speranța unei recolte bogate. Aceasta înseamnă credință. Iar credința este un alt principiu de bază al Împărăției lui Dumnezeu, fără de care această Împărăție nu se va putea lărgi.
Este evident faptul că agricultorul nu poate înțelege taina germinației și a creșterii plantei, dar el are încredere că Dumnezeu Se va îngriji de acest aspect. În același fel, „semănătorul” semințelor Evangheliei nu va înțelege niciodată modul în care Duhul Sfânt va produce nașterea din nou într-un suflet „mort în păcatele și în greșelile lui” (vezi Efeseni 2,1). Căci, spunea Mântuitorul: „Vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul, dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3,8).
A semăna în „ogorul” Evangheliei este un act de credință. Un act de încredere că Dumnezeu Se va ocupa de fiecare sămânță semănată cu efort, sacrificiu și lacrimi, făcând ca la timpul potrivit aceasta să încolțească și să aducă rod. Ca și în lumea materială, în cea spirituală este posibil ca sămânța să rămână multă vreme ascunsă într-o inima firească, egoistă și rece. Dar vine un timp în care, sub „adierea” Duhului Sfânt și sub influența razelor „Soarelui Neprihănirii”, acea sămânță va încolți.
Spre acel moment trebuie să privim cu încredere și speranță. La fel cum a privit și Iisus, cu încredere și bucurie, spre acel moment în care „marea gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă” va sta „înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe și cu ramuri de finic în mâini”, strigând plini de bucurie: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie și a Mielului” (Apocalipsa 7,9.10).
În clipele jertfei Sale supreme, când arunca „sămânța” Evangheliei „cu strigăte mari și cu lacrimi” (vezi Evrei 5,7), Iisus privea cu încredere spre ziua în care rodul suferințelor Sale va ajunge în „grânarele” cerului. În curând va veni ziua în care El, marele Semănător, „va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora” (Isaia 53,11). Însă nu doar El, ci și toți „semănătorii” Evangheliei care au trăit pe pământ. Iar bucuria lor va întrece orice așteptare.
Principiul creșterii
Prima poruncă pe care Creatorul a dat-o omului abia ieșit din mâinile Sale nu a fost legată nici de pomul cunoștinței binelui și răului, nici de păzirea Sabatului, nici de vreun alt aspect al vieții. Prima poruncă a fost pur și simplu: „Creșteți!” (Geneza 1,28). Omul avea datoria, dar și privilegiul, nu doar de a se înmulți numeric, cantitativ, ci mai ales de a crește din punct de vedere intelectual, spiritual și relațional.
Această primă poruncă pe care o găsim pe paginile Scripturii oglindește un alt principiu de bază al Împărăției lui Dumnezeu, principiu care apare și în Pilda seminței: creșterea. Sămânța este aruncată în pământ nu cu scopul ca ea să facă o baie de nămol, după care să nu se întâmple nimic. Ea este pusă în acel mediu propice pentru ca să germineze și apoi să crească.
Dacă totul s-ar opri în faza de germinare sau de fir verde, semănarea seminței nu ar folosi la nimic. Nimeni nu caută semințele germinate în pământ și nimeni nu recoltează firele verzi de grâu pentru a face pâine din ele. Și aceasta pentru simplul motiv că pâinea se face doar din boabele acelor plante care au crescut până la maturitatea deplină.
Câtă bucurie aduce părinților săi venirea pe lume a unui copilaș! Dar ce s-ar întâmpla dacă acel bebeluș mult așteptat rămâne tot la înălțimea de 50‑60 cm și la greutatea de 3,2 kg pe care le avea la naștere și după șase luni, după un an, după cinci ani…? Nu-i așa că bucuria părinților se va transforma într-o mare îngrijorare? De ce atâtea drumuri la profesorii universitari renumiți și apelarea la tot felul de tratamente costisitoare, dacă bebelușul este la fel de mic și drăgălaș și după un an de la naștere, exact ca în prima lui zi de viață?
Părinții însă știu că îi lipsește ceva esențial copilului lor: principiul creșterii. În Univers există o anumită ordine a creșterii și dezvoltării pe care a stabilit-o Însuși Creatorul. În timpul vieții Sale pământești, Însuși Mântuitorul a trecut prin această ordine a creșterii și dezvoltării: întâi un prunc neajutorat, aflat în grija părinților Săi, apoi un copil care gândea și acționa asemenea oricărui copil, apoi un tânăr ca oricare tânăr, și, în final, un adult ca toți adulții.
Însă în toate aceste etape ale existenței Sale, El a fost desăvârșit, fără păcat, și urmând fidel planul Tatălui ceresc. Evanghelistul Luca surprinde toate aceste etape ale existenței Fiului lui Dumnezeu întrupat în doar câteva cuvinte, care scot în evidență tocmai acest principiu al creșterii și dezvoltării: „Iar Pruncul creștea și Se întărea; era plin de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era peste El… Și Iisus creștea în înțelepciune, în statură, și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor” (Luca 2, 40.52).
În lumea spirituală, ca și în lumea fizică, ceea ce nu crește, începe să moară. Creatorul nu este un Dumnezeu al plafonării și al stagnării, ci este un Dumnezeu dinamic, despre care Însuși Mântuitorul afirmă la circa patru milenii de la actul Creației: „Tatăl Meu lucrează până acum și Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5,17).
În planurile Sale cu omul nu este loc pentru inactivitate, pasivitate, stagnare, plafonare și resemnare. În fiecare etapă a vieții, El dorește să creștem în mod desăvârșit, atât la trup, cât mai ales la suflet, asemenea creșterii în tăcere a unei plante sănătoase. Creșterea spirituală trebuie să fie continuă, deși este imperceptibilă. Pentru a asigura această creștere spirituală, Dumnezeu ne-a pus la dispoziție toate mijloacele harului Său. După cum planta își înfige adânc rădăcinile în pământ, noi trebuie să fim adânc înrădăcinați în Christos și în Cuvântul Său.
După cum planta se întoarce spre soare pentru a primi energia vieții, și noi trebuie să ne întoarcem spre „Soarele Neprihănirii” (vezi Maleahi 4,2). După cum planta tânjește după picăturile de rouă și de ploaie înviorătoare, și noi trebuie să tânjim după „ploaia” Duhului Sfânt. Și aceasta nu ocazional, în timpul sărbătorilor religioase, ci zi după zi. Căci sfințirea vieții, care prin definiție nu este altceva decât creștere spirituală, este lucrarea unei vieți întregi.
Dar oare cei mântuiți vor mai avea de crescut în viața viitoare? Cu siguranță că da! În caz contrar, ar apărea plictiseala și plafonarea. Însă, după ce le va deschide copiilor Săi răscumpărați de pe pământ toate comorile Universului, aceștia vor continua să se dezvolte, atingând noi și noi performanțe. „Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi”, zice Domnul, „gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” – ne asigură Însuși Creatorul prin pana profetului Său (Ieremia 29,11).
De ce „un viitor și o nădejde”? Nu era suficient ca Dumnezeu să ne asigure un viitor fericit? Da, însă acel viitor va deveni cândva prezent. Și dacă după aceea nu va mai exista nădejdea unui alt viitor? Imaginea pe care Creatorul ne-a lăsat-o asupra vieții viitoare este aceea a unei spirale fără sfârșit, în care, pe măsură ce vor trece veacurile, ne vom afla pe o altă spiră, mai largă și mai cuprinzătoare, mai plină de împliniri și bucurii. Aceasta înseamnă creștere.
Principiul rodirii
Ați văzut vreodată un agricultor care seamănă sămânța la întâmplare, fără să aștepte un rod de la ea? Actul semănării seminței presupune și niște așteptări ale celui care face această lucrare. Părinții care seamănă în copiii lor „semințele” unei bune educații, așteaptă ca în aceștia să rodească un caracter nobil. Profesorii care seamănă în elevii lor „semințele” cunoștinței, așteaptă rezultate pozitive de la ei. Părinții spirituali ai unei biserici, care seamănă învățăturile morale ale Scripturii, așteaptă roade spirituale în viață membrilor ei. De ce atunci Creatorul, Marele Semănător al tuturor binecuvântărilor, să nu aștepte și El de la noi roadele cuvenite?
Și care sunt aceste roade? Apostolul Pavel le enumeră: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5,22.23). Într-un cuvânt, un caracter desăvârșit.
Dacă omul a fost creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (vezi Geneza 1,26.27), căderea în păcat și degradarea lui pe toate planurile au făcut ca acest chip al lui Dumnezeu să se șteargă treptat din ființa umană. Totuși, chiar și în această situație, Creatorul nu a renunțat la planul Său. El dorește să refacă chipul Său în fiecare ființă umană decăzută, redându-i demnitatea și fericirea inițială. Acesta este, de fapt, unul dintre scopurile majore ale Planului de Mântuire. Acesta este rodul pe care Dumnezeu îl așteaptă de la fiecare dintre noi.
În așteptarea acestui rod, Domnul Christos Și-a aruncat sămânța plângând în timpul lucrării Sale pământești (vezi Psalmul 126,6). În așteptarea aceluiași rod, Duhul Sfânt „mijlocește pentru noi cu suspine negrăite” (vezi Romani 8,26). Iar Tatăl, în așteptarea aceluiași rod, Și-a lăsat inima să se sfâșie de durere privind la Fiul Său prea iubit care agoniza pe cruce. Căci „Dumnezeu era în Christos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5,19).
Atunci când caracterul Său va fi reprodus în om, Planul de Mântuire își va fi atins scopul, iar evenimentele legate de revenirea în slavă a Fiului lui Dumnezeu vor putea fi declanșate. Iar aceia care vor fi crescut până „la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos” (Efeseni 4,13), vor fi adunați în „grânarele” cerului, asemenea boabelor de grâu prețioase.
Însă, în afară de reproducerea caracterului Său în om, Dumnezeu mai așteaptă un rod de la noi: să-i ajutăm și pe alții să atingă acest obiectiv. Doar atunci – și numai atunci! – la sfârșitul tuturor lucrurilor, când se va trage linia și se va face suma de către Cel care nu poate greși, vom putea auzi mângâietoarele cuvinte: „Bine, rob bun și credincios! Ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25,21.23).
Raportul este evident: credincioșie în „puține lucruri”, dar răsplată în „multe lucruri”. Căci așa este Dumnezeul nostru: El nu va rămâne niciodată dator copiilor Săi.
Principiul altruismului
Pilda seminței vorbește și despre un alt principiu al Împărăției lui Dumnezeu: cel al altruismului și al sacrificiului de sine. Însă acest aspect trebuie privit din două perspective. Pe deoparte, agricultorul este cel ce se sacrifică pe sine, muncind din greu zi de zi, pe timp ploios sau în arșița soarelui, în praf sau în noroi, renunțând adesea la comoditatea sa și la clipele de odihnă binemeritate.
El face toate acestea pentru a obține un rod de care nu se va bucura doar el, ci și întreaga familie, și chiar mai mult decât atât. În lipsa spiritului de sacrificiu al semănătorului, care adesea seamănă „plângând când aruncă sămânța” (vezi Psalmul 126,5.6), nu doar un miliard de oameni s-ar duce seara la culcare flămânzi, ci toate cele peste opt miliarde de locuitori ai planetei ar cunoaște spectrul foamei.
Pe de altă parte, cea care se sacrifică pentru a aduce rod este însăși sămânța. Iar sacrificiul ei nu este unul minor. Pentru ca să rodească, sămânța trebuie mai întâi să moară, pentru a renaște apoi într-o plantă viguroasă și purtătoare de rod.
Nicio sămânță nu germinează, nu crește și nu aduce rod doar pentru sine, pentru perpetuarea speciei. Dacă ar fi vorba doar de nevoia de perpetuare a speciei, spicul de grâu ar trebui să conțină doar două sau trei boabe. Dar atunci când sămânța este aruncată în pământ bun și are toate condițiile, un singur bob de grâu poate da „o sută, altul șasezeci, și altul treizeci” de alte boabe (vezi Matei 13,8). De ce toate acestea? Pentru ca ea „să dea sămânță semănătorului și pâine celui ce mănâncă” (Isaia 55,10).
Egoismul și cei care îl cultivă nu au niciun viitor în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că acest Univers a fost creat și este menit să funcționeze pe un alt principiu: cel al altruismului și al sacrificiului de sine. Pentru a salva această lume, Dumnezeu Însuși S-a sacrificat pe Sine în Persoana Fiului Său, pe cruce. De aceea, Mântuitorul îi îndeamnă cu toată dragostea pe cei care doresc să devină cetățeni ai Împărăției cerurilor: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Matei 16,24).
În viața celui ce se preocupă doar de propria sa persoană sau doar de propria sa familie, nu poate exista nici creștere spirituală, nici rodire. Spiritul lui Christos este spiritul iubirii neegoiste și al slujirii semenilor noștri, și doar manifestând acest spirit putem ajunge la acea maturitate spirituală pe care o dorește Dumnezeu de la noi: refacerea caracterului Său în noi.
Din această perspectivă, în Pilda seminței ne putem identifica deopotrivă cu semănătorul, dar și cu sămânța. Semănătorul care muncește din greu ca să ofere pâine celor din jur, și sămânța care moare mai întâi, pentru ca apoi să renască și să aducă rod pentru alții.
Tu cu cine te identifici? Ești un semănător al Evangheliei care așteaptă ziua roadelor în Împărăția lui Dumnezeu? Sau ești o sămânță care s-a născut din nou, crescând și maturizându-se zi de zi, plecată sub greutatea roadelor? Dacă ești și una și alta, ești un om fericit.
Principiul secerișului
Există momente de bilanț în orice domeniu al vieții. La sfârșitul zilei, la sfârșitul unei săptămâni de activitate, la sfârșitul unui an sau la sfârșitul unei perioade de viață, obișnuim să tragem linie și să facem tot felul de retrospective și analize.
În principiu, ideea în sine este benefică, deși retrospectivele pe care le facem ca oameni supuși greșelii sunt uneori prea tardive, prea subiective, sau sunt făcute prin prisma egoismului omenesc.
Pilda seminței vorbește însă despre o analiza corectă și obiectivă. Ni-l imaginam pe agricultorul din pildă cum își analizează cu atenție lanul de grâu, observând cum acesta trece prin toate etapele, până la coacerea deplină. Doar „când este coaptă roada”, doar atunci „pune îndată secera în ea, pentru că a venit vremea secerișului” (Marcu 4,29).
O greșeală de apreciere a coacerii rodului ar duce la un dezastru economic. Agricultorul nu își poate permite să secere nici mai devreme, nici mai târziu. Atent cu ceea ce se întâmplă cu recolta sa, el pune „îndată” secera pentru a aduna grâul în grânarul său.
V-ați putea imagina un agricultor care să semene, să ude, să plivească, iar după aceea să nu se mai intereseze de recoltă? Ar fi absurd, nu-i așa? Orice semănat duce în mod inevitabil la un moment final de bilanț: cel al secerișului.
Dacă ni se pare absurd ca un agricultor să nu se mai intereseze de seceriș după ce a semănat, cu atât mai absurdă este ideea potrivit căreia Dumnezeu nu S-ar mai interesa de lumea noastră după ce a investit în ea tot ce a avut mai scump: viața Fiului Său, darul Duhului Sfânt și slujirea îngerilor Săi. Într-un singur cuvânt, după ce a investit harul Său.
Dacă Dumnezeu a semănat semințele Evangheliei în inimile noastre plătind un preț atât de mare, oare nu va veni ziua în care El să tragă linie, să constate dacă „lanurile” sunt coapte și să secere?
Mulți ignoră ideea de judecată finală, trăind ca și cum Dumnezeu, după ce ne-a oferit o cale de salvare atât de scump plătită de cer, nu-L mai interesează ce fel de viață ducem și ce fel de roade producem în viață. Însă Scriptura este plină de referințe care ne îndreaptă cu gândul la o zi a judecății, o zi a coacerii roadelor și a secerișului final. Pilda neghinei, a năvodului, a oilor și caprelor,a nunții fiului de împărat și a vierilor sunt doar câteva din aceste referințe.
Există însă și pasaje biblice care vorbesc direct și nevoalat despre secerișul judecății finale:
„Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Christos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni 5,10).
„Căci toți ne vom înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui Christos” (Romani 14,10).
„Pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care l-a rânduit pentru aceasta…” (Fapte 17,31).
„Și pentru ei a prorocit Enoh, al șaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor și să încredințeze pe toți cei nelegiuiți de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit, și de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui acești păcătoși nelegiuiți” (Iuda 14.15).
Da, secerișul este un principiu al Împărăției lui Dumnezeu. Trebuie să vină o zi (iar această zi nu este departe!) în care fiecare om va trebui să secere ceea ce a semănat de-a lungul vieții. Iar unii, „fiindcă au semănat vânt, vor secera furtună” (vezi Osea 8,7). Legea cauzei și efectului ne va conduce pe fiecare la momente în care vom secera doar ceea ce am semănat. Iar potrivit Pildei neghinei, Dumnezeu Însuși, prin îngerii Săi, va separa pentru veșnicie grâul de neghină. Tu unde dorești să-ți petreci veșnicia?
Concluzii
Mesajul Pildei seminței este fără echivoc: Împărăția lui Dumnezeu înaintează implacabil în lumea noastră fie că vrem, fie că nu vrem acest lucru; fie că suntem conștienți, fie că nu suntem conștienți de acest lucru; fie că lucrăm, fie că stăm cu mâinile în sân. Sau, și mai rău, chiar dacă punem piedici înaintării Evangheliei. Și aceasta pentru că în semințele Evangheliei există o putere de sus, căreia nimeni și nimic nu i se poate opune. Tot așa cum asfaltul gros și rece nu poate sta în calea unei umile semințe care încolțește sub el, străpungându-l.
Dumnezeu ne cheamă să fim semănători ai Evangheliei, să fim oameni responsabili, care își înțeleg datoria. Dar El ne invită să privim această responsabilitate prin prisma credinței că într-o zi vom vedea rodul eforturilor și al sacrificiilor noastre. Poate că această zi nu va fi azi, nici peste cinci sau zece ani, dar cu siguranță că ea va veni.
Dacă vom urma calea arătată de Dumnezeu, vom crește, căci acolo unde este viață spirituală, este și creștere și dezvoltare pe toate planurile. Iar odată cu creșterea, vin și roadele, pe care le vom aduce nu spre slava noastră, ci spre slava lui Dumnezeu și spre binele oamenilor. Și atunci, de ce să ne mai temem de ziua secerișului lui Dumnezeu, de ziua judecății?
Atunci noi înșine vom secera cu bucurie rodul muncii noastre altruiste, și noi înșine vom fi „secerați” și duși în „grânarele” cerului. Pentru veșnicie! Ce altceva își poate dori un om păcătos ca mine și ca tine?
sursa: https://www.loribalogh.ro/