Categoria: Parabolele lui Isus
Luca 10,25‑37
În pasajul biblic de mai sus găsim cinci întrebări, dintre care două puse de învățătorul Legii și trei puse de Domnul Iisus. Întrebările acestea sunt cât se poate de importante, căci ele vizează diferite aspecte ale vieții de credință.
Una dintre cele cinci întrebări le întrece însă pe toate celelalte ca importanță: „Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” (vers.25). Aceeași întrebare l-a frământat și pe tânărul bogat, care L-a căutat pe Iisus cu speranța că va găsi la El un răspuns satisfăcător la această întrebare: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” (Luca 19,18).
Temnicerul din Filipi, un păgân prin naștere, dar un suflet sincer căutător de mântuire, pune aceeași întrebare lui Pavel și Sila: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (Fapte 16,30). De asemenea, după prima înmulțire a pâinilor, mulți oameni L-au căutat pe Mântuitorul cu o întrebare asemănătoare: „Ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?” (Ioan 6,28).
Iată o problemă care ne interesează pe toți, fără excepție, în orice timp am trăi și în orice loc de pe pământ ne-am duce existența. Mai mult decât atât, ea reprezintă o problemă ce nu se poate amâna. Dacă nu cunosc câte romane a scris Sadoveanu, câte tablouri a pictat Van Gogh, între ce ani a domnit Nero sau care e ultima generație de computere, nu pierd mare lucru. Dar dacă nu ajung, în această viața scurtă, să aflu ce trebuie să fac ca să fiu mântuit, atunci am pierdut totul.
Două observații se cer făcute înainte de a intra în miezul parabolei:
- Întrebarea este pusă greșit, căci ea reflectă mentalitatea greșită a omului, potrivit căreia el trebuie să facă ceva pentru propria sa mântuire. Ideea aceasta luciferică a pătruns în toate religiile lumii, fie în păgânism, fie în creștinism. În privința aceasta Biblia este cât se poate de clară: mântuirea este un dar fără plată din partea lui Dumnezeu pentru omul păcătos.
„Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Iisus Christos, Domnul nostru” (Romani 6,23).
Ținând cont de acest adevăr biblic fără echivoc, la întrebarea „Ce să fac ca să fiu mântuit?” răspunsul este cât se poate de clar: „Nimic”.
Desigur, atunci când primești un dar, indiferent de la cine, trebuie să crezi că e al tău, trebuie să-l accepți (îl poți refuza!) și trebuie să-i fii recunoscător celui ce ți l-a trimis. Cu darul mântuirii, pe care Dumnezeu ni-l oferă tuturor gratis, lucrurile stau la fel: trebuie să crezi că e al tău, trebuie să-l primești și să-l accepți și apoi, se cere puțină recunoștință din partea ta față de Cel care ți l-a dat. Practic, nu trebuie să faci nimic! Nu e nevoie de eforturi, de muncă, de sudoare pentru a dobândi mântuirea, ci doar de credință și recunoștință față de Dumnezeu.
Pe cei care-L căutau a doua zi după prima înmulțire a pâinilor și care Îl întrebau: „Ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?” Mântuitorul i-a învățat: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta – să credeți în Acela pe care L-a trimis El” (Ioan 6,28‑29).
Ce simplu! Domnul Iisus i-a dezarmat dintr-o dată. Nu i-a trimis nici la mănăstire, nici să facă pelerinaje la Ierusalim, Mecca sau Gange, nu le-a cerut nici să postească de două ori pe săptămână ca fariseii, nici să construiască biserici, ci simplu: să creadă în Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Această credință simplă reprezintă mâna întinsă de om pentru a primi darul mântuirii, oferit fără plata de Tatăl ceresc.
Aici, în acest punct fierbinte al Evangheliei, se află macazul care separă credința vie și adevărată de celelalte credințe false. De felul în care înțelegem acest adevăr, ne situăm de o parte sau alta a baricadei.
- O a doua observație ce se cere făcută este aceea că învățătorul Legii, care a dialogat cu Mântuitorul, era un învățător al Vechiului Testament. Este foarte important acest amănunt. El sesizează exact care era esența Legii: dragostea.
În lumea creștină de azi, mai ales în lumea neoprotestantă, se vântură ideea că există o Lege veche și una nouă, cea veche fiind desființată de Domnul Christos, iar cea nouă constând doar din cele două porunci ale iubirii. Observăm în pasajul pe care-l analizăm în această ocazie că acest învățător al Legii, care nu cunoștea decât Vechiul Testament, vorbește despre cele două porunci ale iubirii ca fiind esența Legii Vechiului Testament. Studiul atent al Bibliei ne duce inevitabil la concluzia că, de fapt, cele două porunci ale iubirii, despre care se susține în cercurile creștine că ar fi singurele porunci date pentru creștini, nu sunt altceva decât sâmburele, esența Legii Morale, a Decalogului Vechiului Testament.
Să revenim acum la pilda samariteanului milos! Câte categorii de personaje pot fi întâlnite în această parabolă? Este vorba de patru categorii: tâlharii, preotul și levitul, hangiul și samariteanul. Trebuie să facem remarca faptului că, deși preotul și levitul aveau roluri și slujbe diferite în societatea din acea vreme, ei fac totuși parte din aceeași categorie.
Cele patru categorii de oameni au atitudini și reacții diferite față de suferința umană, ceea ce denotă din partea lor că au mentalități diferite și filozofii de viață diferite. Să studiem pe rând cele patru categorii de oameni pe care ni le prezintă Mântuitorul în această parabolă!
Tâlharii
Domnul nu ne spune nimic despre identitatea lor. Puteau fi evrei, samariteni sau dintre neamurile care își găsiseră un rost pe teritoriul Palestinei. Nu e important din ce popor fac parte aceștia; important este ceea ce fac ei: îi pândesc pe călătorii singuratici și neajutorați și, la momentul optim, îi atacă, îi deposedează de tot ce au și apoi îi părăsesc, lăsându-i să se lupte între viață și moarte.
Care e mentalitatea (filozofia de viața) unui „tâlhar”? Ea poate fi exprimată în felul următor: „Ce-i al meu, e al meu și ce-i al tău, e tot al meu.” La baza acestei filozofii de viață stau pofta păcătoasă, lăcomia, egoismul exacerbat și dorința de a poseda ceea ce nu-ți aparține de drept. Mânat de aceste impulsuri păcătoase ale firii pământești, „tâlharul” e în stare de orice: de furt, de minciună, de înșelăciune și de crimă.
Ați găsit în Scriptură oameni care au mentalitate de „tâlhar”? Iată câteva exemple:
a) Iuda este unul dintre cei care au o astfel de mentalitate. În Ioan 12,1‑8, ni se relatează despre ospățul din casa lui Simon leprosul. În momentul în care Maria toarnă mir pe picioarele Mântuitorului, Iuda se revoltă pentru așa-zisa risipă, motivând că cei 300 de dinari obținuți din vânzarea mirului ar fi trebuit dați celor săraci.
Aparent totul este în ordine în caracterul acestui om: pare grijuliu fată de cei săraci, pare a fi un bun administrator al banilor și un om foarte practic. Scriptura însă îl demască: „Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de cei săraci, ci pentru că era un hoț și, ca unul care ținea punga, lua el ce se punea în ea” (Ioan 12,6).
Așadar, se poate tâlhări și fără să-i ataci violent pe semenii tăi la drumul mare și fără să dai buzna în casele lor? Desigur, există forme foarte subtile de hoție și Iuda era un astfel de hoț. Să nu credeți că Iuda lua din mica visterie a bisericii fără să aibă niște argumente personale pentru gestul său! Oh, nu! El avea propria sa filozofie de viață în această privință. Practic, el se plătea pe sine din visteria bisericii pentru orice slujba pe care o făcea pentru grupa ucenicilor sau pentru Domnul său. În concepția lui, Iuda se considera un om foarte corect. Biblia însă îl demască a fi un hoț.
b) Anania și Safira (vezi Fapte 5,1‑11)
Dacă în cazul lui Iuda înțelegem că era un hoț, pentru că lua ce nu îi aparținea, în cazul soților Anania și Safira lucrurile sunt cu totul diferite. Moșia pe care o vânduseră era a lor. Banii pe care-i obținuseră în urma vânzării erau tot ai lor. De ce atunci sunt priviți ca niște hoți, fiind pedepsiți atât de aspru chiar de Dumnezeu?
Dacă studiem cu atenție Scripturile, vom observa că Dumnezeu ține foarte mult la cuvântul dat. O promisiune făcută și neîmplinită este privită de cer ca o piedică serioasă în calea mântuirii cuiva. Citiți Psalmul 15 și veți vedea cât de importantă este respectarea unei promisiuni pentru cel ce dorește să locuiască în sfințenia cerului!
Lucrul promis nu-ți mai aparține. Cei doi promiseseră că vor da tot prețul obținut pe moșie, însă ulterior le-a părut rău de promisiunea făcută și au reținut o parte din el. Gestul acesta a fost considerat un furt, o înșelătorie directă față de Dumnezeu. Și pedeapsa a fost cât se poate de aspră.
c) Acan (vezi Iosua cap.7)
Dumnezeu poruncise ca toate lucrurile din Ierihon să fie arse sau închinate Domnului. Poporului nu i s-a permis să ia nicio pradă de război. În ciuda poruncii clare, Acan poftește niște obiecte din pradă, le ascunde, însă este descoperit și pedepsit.
Exemplele biblice pot continua. În Maleahi 3,8‑9, ni se vorbește despre un alt mod de a-L înșela pe Dumnezeu: prin necredincioșia omului în plata zecimii și a darurilor. Dar indiferent de forma în care se manifestă spiritul de înșelăciune, mentalitatea celui ce fură și înșală este aceeași: „Ce-i al tău este tot al meu.”
Preotul și levitul
Amândoi sunt legați de slujba de la Templu. Amândoi fac parte din clasa conducătoare a poporului, fiind lideri spirituali ai acestuia. Ei sunt cei care ar trebui să fie modele pentru ceilalți, niște epistole vii, niște evanghelii întrupate.
Și totuși, atunci când sunt confruntați direct cu suferința semenului lor, ei „trec înainte pe alături” (Luca 10,31). De ce atâta indiferență față de suferința umană? Poate că se grăbeau la Templu ca să nu piardă slujba și să nu întârzie la serviciul de închinare. Poate că le era teamă ca nu cumva tâlharii, aflați prin apropiere, să nu-i atace și pe ei, instinctul de conservare fiind mai puternic decât dragostea de aproapele. Poate că erau și alte motive pe care noi nu le cunoaștem… Un lucru este însă sigur: amândoi aveau o filozofie de viață, care poate fi concentrată în câteva cuvinte: „Ce-i al tău, e al tău și ce-i al meu, e al meu.”
Această categorie îi reprezintă pe oamenii corecți, cinstiți, care nu râvnesc la bunurile altora. Ei sunt păzitori pasivi ai legii, nu fură, nu ucid, nu comit adulter, etc., dar nici bine nu fac. Ei sunt creștini pasivi, care se mulțumesc să împlinească doar poruncile care încep cu „să nu…”, dar le neglijează total pe cele care încep ce „să faci…” Mentalitatea acestor oameni este una firească și, din nefericire, astfel de oameni nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu.
Hangiul
Acest al treilea personaj al parabolei face un serviciu deosebit de util. Hanul său, aflat în drum, este deschis zi și noapte călătorilor obosiți și flămânzi. El este deranjat și se deranjează pentru binele altora, oferindu-le adăpost, hrană și medicamente în caz de nevoie.
Hangiul nu are nici mentalitatea tâlharului, dar nici pe cea a preotului și levitului. Dimpotrivă, el zice: „Ce-i al meu e și al tău… dar contra cost!” Hangiul face mult bine, dar pe bani, fiind corect până la ultima centimă. De ce oare hangiul nu i-a spus samariteanului, în momentul în care acesta a dorit să plătească: „Lasă plata! Omul e și așa nenorocit, iar tu l-ai ajutat destul. De acum îl voi ajuta și eu cât am să pot”? De ce a luat și ultimul bănuț al samariteanului? Pentru că așa gândea, așa era filozofia vieții sale: „Ce-i al meu, poate fi și al tău, dar numai dacă plătești.”
Samariteanul
Iată o situație cu totul neașteptată: omul cel mai disprețuit și de la care te așteptai cel mai puțin este omul care face cel mai mult bine aproapelui său. Samariteanul se oprește din problemele sale, își părăsește interesele sale, își riscă propria viață și propriile bunuri și face tot ceea ce îi stă în putere pentru a alina suferințele celui nenorocit. De ce face el toate acestea? Pentru că samariteanul are o altă filozofie de viață, cu totul diferită de a celorlalți semeni ai săi: „Ce-i al meu, nu-i al meu. E al tuturor.”
Concluzii
Pildă samariteanului trece în revistă toate mentalitățile care există în lume în privința relațiilor interumane. Unii râvnesc la bunurile, slujbele și poziția socială pe care le au semenii lor și fac tot ce le stă în putință pentru a pune stăpânire pe ele. De aici se naște mulțimea violențelor de tot felul pe care le vedem în lume, pornind de la tâlhăriile obișnuite și ajungând la războaie, evaziuni fiscale sau necredincioșia față de Dumnezeu în privința zecimilor și a darurilor.
Alții nu râvnesc aceste lucruri de la semenii lor, dar nici nu se implică, sacrificând cât de puțin din ceea ce le-a dat Dumnezeu pentru a alina suferința altora. Există o a treia categorie: oameni care fac câte ceva pentru semenii lor, dar numai din interes.
Și, în sfârșit, există și o a patra categorie de oameni, cei reprezentați de samariteanul milos, care oglindesc mentalitatea cerului și care fac cât de mult bine pot semenilor lor, într-un mod cu totul dezinteresat.
„În lumina de la Calvar se va vedea că legea iubirii ce renunță la sine este legea vieții pentru pământ și cer; că legea care nu caută folosul său își are izvorul în inima lui Dumnezeu” ( E. G. White, „Hristos Lumina Lumii”, pag. 11‑12).
Revenind la întrebarea atât de importantă, pe care și-au pus-o oamenii de-a lungul istoriei: „Ce să fac ca să fiu mântuit?”, răspunsul care rezultă din această pildă a Mântuitorului este: „Să iubești!”
Să iubești nu ca tâlharii, nu ca preotul sau levitul, nici asemenea hangiului, ci să iubești asemenea samariteanului. Și când vom da pe față o asemenea iubire curată și dezinteresată, Mântuitorul ne va putea spune și nouă, asemenea lui Zacheu: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta” (Luca 19,9).
sursa: https://www.loribalogh.ro/