Categoria: Parabolele lui Isus
Luca 19,12‑28
Vine Împărăția!?
Oamenii au multe așteptări cu privire la viață: unele realiste, altele iluzorii. Așteptările realiste sunt benefice, căci ele dau sens vieții și oferă o motivație faptelor, fiind aducătoare de speranță. Iar atunci când își vede așteptările devenind realitate, omul are simțământul unei vieți împlinite. Ce se întâmplă însă când așteptările nu sunt realiste? Ele nu conduc decât la dezamăgiri, frustrări, descurajare și chiar disperare.
Pilda polilor a fost rostită de Domnul Christos într-un moment în care așteptările ucenicilor și ale celor mai mulți iudei atinseseră cote maxime. Mântuitorul se afla în Ierihon, fiind în drum spre Ierusalim. Avusese loc convertirea lui Zacheu, mai marele vameșilor din Ierihon, și toți se așteptau ca în câteva zile să fie stabilită Împărăția mesianică.
Gata cu romanii, gata cu birurile, cu sărăcia și opresiunea! Începe nunta, începe bucuria, începe supremația evreilor asupra tuturor națiunilor pământului! Nu mai era nimic de făcut decât să aștepți această Împărăție a slavei.
Mântuitorul a sesizat primejdia în care se aflau ucenicii Săi – aceea de a se mulțumi doar cu așteptarea, fără să mai lucreze nimic pentru această Împărăție. Dar temelia Bisericii abia fusese pusă și, deși mai era mult de construit deasupra ei, ucenicii se gândeau deja la răsplată.
„Iată că noi am lăsat tot și Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Matei 19,27) – Îl întreabă Petru pe Domnul. Iar la puțin timp după ce el pune această întrebare, mama fiilor lui Zebedei îi cere lui Iisus o favoare neașteptată: „Poruncește ca în Împărăția Ta, acești doi fii ai mei să șadă unul la dreapta și altul la stânga Ta” (Matei 20,21).
Trecuseră trei ani și jumătate de când se aflau în școala lui Christos, dar ucenicii nu înțeleseseră încă un lucru foarte important: Iisus pusese temelia Bisericii, iar ei, după înălțarea Lui la cer, trebuiau să continue lucrarea, zidind Biserica pe temelia pusă de El. Trebuia să treacă încă mult timp până la stabilirea Împărăției slavei, timp în care urmașii Domnului urmau să treacă prin multe încercări și lupte, toate acestea punând la probă credincioșia și sinceritatea lor.
Lecția pe care ucenicii trebuiau să o învețe era aceea că între prima venire și cea de-a doua venire a Mântuitorului, slujitorii Lui trebuiau să lucreze, nu doar să aștepte, nefăcând nimic. Acesta a fost motivul care L-a determinat pe Domnul să rostească Pilda polilor. Spre deosebire de alte parabole, unde motivația este uneori ascunsă, fiind căutată fie în conținutul pildelor, fie în contextul în care au fost rostite, în cazul Pildei polilor motivația este explicită încă din introducere:
„Pe când ascultau ei aceste lucruri, Iisus a mai spus o pildă pentru că era aproape de Ierusalim și ei credeau că Împărăția lui Dumnezeu are să se arate îndată” (Luca 19,11).
Acesta a fost motivul rostirii penultimei pilde relatate în Evanghelia lui Luca. Iar cunoașterea motivației ne ușurează înțelegerea mesajului pe care a dorit să ni-l transmită Domnul Iisus prin Pilda polilor.
Asemănătoare, dar nu identice
Unii comentatori consideră că Pilda talanților (vezi Matei 25,14‑30) și Pilda polilor (vezi Luca 19,11‑28) sunt una și aceeași pildă, redată diferit de cei doi evangheliști. Însă, deși sunt foarte asemănătoare, cele două parabole diferă în multe privințe, atât în ceea ce privește conținutul, cât și în ceea ce privește contextul și momentul în care au fost rostite.
Să observăm câteva deosebiri care ne întăresc convingerea că cele două pilde, deși sunt asemănătoare, sunt totuși distincte, având fiecare un mesaj precis:
* Pilda talanților a fost rostită în cadrul unei predici de pe Muntele Măslinilor, după intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim; Pilda polilor a fost rostită în Ierihon, cu puțin timp înainte ca Iisus să intre în Ierusalim.
* În Pilda talanților, stăpânul este un om al cărui statut social nu este precizat; în Pilda polilor, stăpânul este „un om de neam mare” (Luca 19,12).
* Omul din Pilda talanților împarte toată averea robilor săi; omul de neam mare din Pilda polilor împarte doar o mică parte din averea sa.
* În Pilda talanților, averea stăpânului este împărțită la doar trei robi; în Pilda polilor, stăpânul împarte câte ceva din averea lui la zece robi.
* În Pilda talanților, robii primesc un număr diferit de talanți, „fiecăruia după puterea lui” (vezi Matei 25,15); în Pilda polilor, robii primesc aceeași sumă de bani fiecare (un pol, o mină).
* În Pilda talanților, câștigul este în raport cu numărul talanților primiți de la stăpân (investiția stăpânului); în Pilda polilor, câștigul nu este legat de suma primită, căci este aceeași pentru toți, ci de abilitatea, zelul și priceperea robilor.
* Robul cel rău din Pilda talanților a îngropat talantul în pământ; robul cel rău din Pilda polilor a învelit polul într-un ștergar.
* În Pilda talanților, robul cel rău este aspru pedepsit; în Pilda polilor, robului rău doar i se ia înapoi suma de bani, fără să fie pedepsit.
* Dacă în prima pildă talanții reprezintă darurile Duhului Sfânt, dăruite diferit oamenilor, în cea de-a doua parabolă polii simbolizează mântuirea, una și aceeași oferită de Dumnezeu tuturor și care trebuie împărtășită și altora.
* În Pilda talanților nu apar personaje colaterale; în Pilda polilor, apar cetățenii care îl urăsc pe împărat și care, în final, sunt pedepsiți.
Așadar, ne aflăm în fața a doua parabole rostite în locuri diferite, în momente diferite, având conținuturi și mesaje diferite. De la depărtare, multe lucruri par identice, însă cu cât ne apropiem de ele și cu cât detaliile sunt mai evidente, cu atât iluzia dispare și putem înțelege Cuvântul lui Dumnezeu în toată frumusețea și profunzimea lui.
Simboluri și semnificații
Se pare că Mântuitorul a început relatarea pildei pornind de la un fapt istoric real, petrecut cu relativ puțin timp în urmă. În anul 4 d.Ch., Arhelau, fiul lui Irod cel Mare, care primise domnia Iudeii prin testament, a făcut o călătorie la Roma, pentru a primi recunoașterea din partea cezarului roman cu privire la faptul că el era urmașul de drept al lui Irod.
În paralel, iudeii au trimis și ei o delegație la Roma, cerând cezarului să pună capăt dinastiei irodiene, trecând Iudeea direct sub conducerea administrației romane. Însă planul lui Arhelau a reușit, el fiind numit ethnarch (în greacă, conducător al poporului). În realitate, Arhelau a exercitat funcția de împărat timp de zece ani, după care, în urma permanentelor acuzații aduse împotriva lui de supușii săi, el a fost înlăturat (1).
Chiar dacă Domnul Christos a pornit de la un fapt istoric, în relatarea pildei El se referă de fapt la Sine. Omul de neam mare este Iisus, Mesia, Cel nerecunoscut și respins de propriul popor, dar care va exercita autoritatea de Împărat după ce se va întoarce din cer, la a doua Sa venire.
Robii îi simbolizează pe ucenicii și slujitorii lui Iisus din toate timpurile, chemați să lucreze pentru Dumnezeu și Împărăția Sa.
Polii reprezintă darul mântuirii, același pentru toți oamenii. Fiind împărtășit și altora, acest dar se înmulțește, aducând o mare bucurie Stăpânului. Unii comentatori sunt contrariați de micimea sumei dată fiecărui rob în parte. Într-adevăr, suma nu este mare, un pol (o mină) fiind echivalentul a 10,37 $ (2). Însuși stăpânul recunoaște că suma nu era mare, când îl laudă pe primul sau rob: „Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în puține lucruri…” (Luca 19,17).
Însă aici nu este vorba despre administrarea unei averi, ci de cu totul altceva. Zelul și credincioșia robilor era probată tocmai prin micimea sumei încredințată lor: vor fi ei credincioși stăpânului și vor încerca să lucreze pentru el chiar dacă nu li s-a dat mult?
Cetățenii care-l urau pe omul de neam mare sunt, pe de o parte, iudeii și conducătorii lor religioși care L-au respins pe Mesia, spunându-i lui Pilat: „Noi n-avem alt împărat decât pe cezarul!” (Ioan 19,15), iar pe de altă parte, aceștia îi reprezintă pe toți împotrivitorii lui Christos din toate veacurile.
Robi buni, robi răi
Pilda polilor scoate în evidență două contraste. Primul contrast este cel dintre robii stăpânului și concetățenii acestuia. Dacă primii au intrat în slujba omului de neam mare, având (cel puțin unii dintre ei) o relație de slujire, de supunere și ascultare față de el, cei din urmă refuză această relație.
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că ei îl urau pe acest om în mod fățiș, transmițându-i un mesaj clar de nesupunere: „Nu vrem ca omul acesta să împărățească peste noi” (vers.14). Aceste detalii oglindesc de fapt contrastul dintre Biserica lui Christos, alcătuită din grâu și neghină, din pești buni și răi și din fecioare înțelepte și neînțelepte, și restul lumii care nu-L acceptă ca Mântuitor și Domn al vieții.
Al doilea contrast este cel dintre robii stăpânului. Aici ne aflăm deja pe terenul unei probleme de ordine interioară, o realitate tristă și dureroasă a Bisericii lui Christos: nu toți cei care se declară a fi slujitori ai lui Christos, nu toți cei care au luat asupra lor Numele Lui și care se pretind a fi urmașii Lui sunt cu adevărat slujitorii Săi.
De fapt, ce îi deosebește pe robii stăpânului? Un singur lucru: unii au lucrat în așteptarea stăpânului lor, în timp ce alții doar au așteptat revenirea lui, nefăcând nimic. Oare nu aceasta este situația și în Biserica lui Christos? Cineva nu trebuie să fie expert în domeniu pentru a observa că în Biserica ce se declară așteptătoare a revenirii Domnului unii „robi” îl așteaptă pe „Stăpân” să revină lucrând din dragoste pentru înmulțirea averii lui, în timp ce alți „robi” se mulțumesc doar să aștepte, fără să facă nimic.
Pilda polilor ne învață că, din perspectiva cerului, a fi rob rău nu presupune neapărat comiterea unor nelegiuiri strigătoare la cer. Pentru ca cineva să intre în această categorie de slujitori este suficient să nu facă nimic: nici rău, dar nici bine. Acesta este păcatul prin omitere, pe care apostolul Iacov îl definește în câteva cuvinte simple: „Deci, cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat!” (Iacov 4,17).
Având această atitudine, robii demonstrează că între ei și stăpânul lor nu există nicio relație. Deși se află în casa stăpânului lor, în Biserica lui Christos, spiritul lor este în realitate la unison cu al cetățenilor din afară, care gândesc, simt și mărturisesc: „Nu vrem ca omul acesta să împărățească peste noi!”
Este cineva în Biserica lui Christos care să mărturisească public acest lucru, sfidând suveranitatea Domnului Christos asupra gândurilor, cuvintelor, faptelor, emoțiilor și a întregii lor vieți? Este puțin probabil ca cineva să facă lucrul acesta… Însă ziua în care „Stăpânul” îi va cerceta pe „robii” Săi, scoțându-le la lumină toate ascunzișurile și toate nerealizările va veni cu siguranță. Și, în ziua aceea, vor fi mari surprize…
Cunoaștere și ignoranță
Care este motivul pentru care unii creștini, care se consideră așteptători ai revenirii Domnului Christos, lucrează pentru lărgirea Împărăției Sale, iar alții nu? Pilda polilor ne clarifica răspunsul: totul pornește de la felul în care Îl cunoaștem pe „Stăpân”. Acesta este macazul care separă liniile vieții și ale destinelor celor două categorii de „robi”: o linie care duce la viață veșnică și alta care sfârșește în pierzare veșnică.
Termenul „rob” nu sună prea plăcut în urechile noastre. Când îl auzim, mintea noastră se îndreaptă involuntar spre ceea ce am învățat în școală sau am citit în cărțile de istorie despre „Orânduirea sclavagistă” și despre relația dintre sclavi și stăpânii de sclavi, în care primii erau considerați doar niște simple unelte cuvântătoare, în timp ce ultimii aveau drept de viață și moarte asupra lor.
În Biblie însă, termenul „rob” are alte semnificații. Însuși Domnul Christos, deși îi numește robi pe slujitorii Săi (vezi Luca 12,35‑37; Matei 24,44‑46, etc.) ne sugerează că statutul acestora este cu totul altul decât al unui sclav din Antichitate.
„Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu”, le spune Domnul ucenicilor Săi. „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15,14.15).
Așadar, relația dintre stăpân și robii săi, dintre Christos și Biserica Sa, este o relație bazată pe respect și supunere din dragoste, nu pe teamă. Iar această relație de dragoste are ca fundament cunoașterea „Stăpânului”: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Christos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3).
Cum au dovedit robii buni din Pilda polilor că îl cunosc pe stăpân? Ei ar fi putut merge pe ideea unei slujiri minimale. Cel care a câștigat alți zece poli ar fi putut sluji aducând un singur pol în plus, după care să se oprească, considerând că este suficient. La fel și cel care a câștigat alți cinci poli. La urma-urmei, nici polul nu era al lor, dar nici câștigul obținut. De ce să muncească atât de mult pentru ceva care nu le aparținea?
Însă acești robi nu merg pe ideea slujirii minimale, ca să scape de mustrarea sau pedeapsa stăpânului, ci ei fac tot ce pot, potrivit darurilor cu care sunt înzestrați, pentru a-l face pe stăpânul lor fericit.
Aceia din Biserica Domnului Christos care au mentalitatea slujirii minimale, cu „motoarele” sufletești la ralanti, nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu. Ei nu știu că El cere totul sau nimic. Faptul că robii răi nu-și cunosc stăpânul reiese chiar din cuvintele de apărare ale robului care, în loc să lucreze, a ascuns polul stăpânului său: „M-am temut de tine, fiindcă ești un om aspru; iei ce n-ai pus și seceri ce n-ai semănat” (vers.21).
Iată un exemplu concludent de cât de adevărat este proverbul care spune că fiecare pasăre piere pe limba ei. Fără să-și dea seama, robul cel rău își semnează propria sentință. Dacă astfel l-a cunoscut el pe stăpânul lui, ca fiind un om aspru și nedrept, tocmai de aceea ar fi trebuit să se pună pe treabă, ca să scape de pedeapsă.
De aceea, stăpânul nu-l cruță, scoțând la lumină răutatea lui („rob rău” în Pilda polilor) și alte două trăsături negative care îi vor împiedica pe mulți urmași ai lui Christos să intre în bucuria vieții veșnice: lenevia spirituală și viclenia (ipocrizia, fariseismul – „rob viclean și leneș” în Pilda talanților).
Lenevia spirituală are de-a face, așa cum am afirmat deja, cu păcatul prin omitere, un păcat la fel de grav ca oricare altul. În Împărăția lui Dumnezeu nu există loc pentru leneși. Cine își imaginează Paradisul ca pe un loc al trândăviei, un „dolce far niente”, se înșeală amarnic. Nici primii noștri părinți nu au fost așezați în grădina Edenului ca să trândăvească o veșnicie, ci „ca s-o lucreze și să o păzească” (Geneza 2,15).
Iar în ceea ce privește ipocrizia și viclenia unora, atitudinea dura a Mântuitorului față de conducătorii religioși ai poporului Sau ne spune mult despre cât de dizgrațios este acest păcat în ochii lui Dumnezeu. Niciun alt păcat, nici chiar crima sau adulterul, nu este atât de criticat de Domnul Christos ca ipocrizia. Capitolul 23 din Evanghelia lui Matei este un rechizitoriu complet la adresa celor care sunt numiți „farisei fățarnici”, „orbi”, „nebuni” și „morminte văruite” (Matei 23,15.16.17.27).
Da, în cunoașterea sau necunoașterea caracterului „Stăpânului” se află secretul mântuirii. De aceea, „să cunoaștem, să căutăm, să cunoaștem pe Domnul! Căci El se ivește ca zorile dimineții și va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară care udă pământul” (Osea 6,3).
Răsplătirea
Mulți creștini confundă două realități viitoare cu totul diferite: mântuirea și răsplătirea. Mântuirea este una și aceeași pentru toți oamenii și constă în privilegiul de a trăi o veșnicie în prezența lui Dumnezeu. Un om poate mânca mai mult sau mai puțin, poate dormi mai mult sau mai puțin, poate călători mai mult sau mai puțin, dar nu poate fi mântuit mai mult sau mai puțin.
Nu există oameni mântuiți pe sfert sau pe jumătate, nici mântuiți doar pentru o sută sau o mie de ani. Există o singură categorie de oameni mântuiți: pentru veșnicie. În Pilda polilor, mântuirea este simbolizată prin rămânerea robilor buni și credincioși în prezența stăpânului pentru totdeauna.
Răsplătirea este însă cu totul altceva. Robii cei buni, deși beneficiază în mod egal de privilegiul de a rămâne lângă stăpân (mântuiți), primesc o răsplată diferită, în funcție de slujirea pe care au adus-o și de rezultatele muncii lor.
Primul rob primește ca răsplată cârmuirea a zece cetăți, în timp ce al doilea rob primește cârmuirea a doar cinci cetăți. Însă care credeți că era adevărata răsplată? Nu e greu să înțelegem: adevărata lor răsplată este aprecierea stăpânului: „Bine, rob bun… ai fost credincios…” (vers.17).
Deși aceste cuvinte de apreciere nu se regăsesc și în cazul robilor care au avut rezultate mai mici în slujirea lor, ele se subînțeleg, mai ales dacă facem o paralelă cu răsplătirea primilor doi robi din Pilda talanților.
Într-adevăr, poate exista pentru un om păcătos o răsplată mai mare decât aceea ca Dumnezeul Universului, Cel Sfânt și Neprihănit, să-l numească „rob bun și credincios”? Cine nu ar renunța la toate comorile cerului doar ca să audă din gura Creatorului acele cuvinte de apreciere care i-au fost adresate profetului Daniel: „om prea iubit și sfânt”?
Aceasta este cea mai mare răsplată a mântuiților: intrarea în bucuria lui Dumnezeu. Nu viața veșnică, nici cerul cu toate comorile lui! Nimic altceva nu va întrece marea răsplată a bucuriei veșnice, trăită deopotrivă de Dumnezeu, îngeri, ființe necăzute în păcat, dar și de oamenii mântuiți din marea dramă a păcatului.
Chiar dacă în unele aspecte răsplătirea va fi diferită, bucuria mântuirii va fi aceeași pentru toți și va lumina sufletele celor mântuiți pe tot parcursul veșniciei. De pe buzele lor se va auzi în modul cel mai natural cu putință marele imn care va străbate veșnicia: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15,3).
Concluzii
Marea problemă a unor creștini, care au trăit de-a lungul celor două milenii de istorie, a fost credința că dacă Iisus vine curând, ei nu mai trebuie să lucreze. Este suficient să aștepți revenirea Lui. Mulți au făcut lucrul acesta, punându-și mâinile în sân: și-au lăsat terenurile necultivate, și-au părăsit afacerile și ocupațiile, nu și-au mai făcut planuri de viitor, iar pe copii nu i-au lăsat să-și continue studiile.
Pilda polilor a fost rostită de Domnul Christos tocmai pentru a înlătura această ispită primejdioasă din viața Bisericii Sale. Așteptarea „Stăpânului” nu se face cu mâinile în sân, stând degeaba, ci lucrând, slujind pe semeni și pe Dumnezeu.
Când Martin Luther a fost întrebat ce ar face dacă Domnul Iisus ar reveni a doua zi, el a răspuns fără ezitare: „Aș mai sădi un pom”. Dar de ce să mai sădești pomi, să mai construiești spitale sau case de bătrâni, de ce să mai renovezi clădirea bisericii, dacă toate vor fi nimicite la reînnoirea tuturor lucrurilor?
Da, ele vor dispărea, dar spiritul de slujire al copiilor lui Dumnezeu va fi păstrat la cote înalte. Și acest lucru este cel mai important.
sursa: https://www.loribalogh.ro/