Categoria: Parabolele lui Isus
Marcu 2,21.22; Luca 5,36
Manifestările exterioare ale vieții de credință: ritualurile, obiceiurile și tradițiile au ocupat întotdeauna un loc important în viața oamenilor. Fiecare religie și fiecare confesiune creștină are forme, ceremonii, ritualuri și tradiții pentru care unii adepți sunt dispuși mai degrabă să moară decât să le nesocotească.
Nici iudaismul din timpul Domnului Christos nu a făcut excepție. Apetitul rabinilor pentru formele religiei era atât de mare încât umbrea și înăbușea esența vieții spirituale. În cei trei ani și jumătate de activitate publică, Mântuitorul a intrat deseori în conflict deschis cu liderii religioși ai iudeilor pe tema tradițiilor și regulilor rabinice care, de cele mai multe ori, umbreau adevărurile simple și clare ale Scripturilor.
Uneori aceste reguli omenești erau chiar în opoziție fățișă față de Legea lui Dumnezeu, așa după cum reiese din dialogul dintre farisei și Domnul Christos pe tema datinii bătrânilor. (vezi Matei 15,1‑13). Reținem din acest dialog două concluzii ale Mântuitorului:
„Degeaba Mă cinstesc ei, învățând ca învățături niște porunci omenești” (vers.9).
„Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină” (vers.15).
Mesajul lui Iisus este clar: formele religiei și tradițiile omenești sunt zadarnice și fără sens, chiar dacă ele nu contravin Legii lui Dumnezeu în mod direct. Prin simplul fapt că acestea sunt producții omenești, neautorizate de Dumnezeu și neavând originea în voința Lui, ele nu au niciun viitor și nicio șansă să fie acceptate de El. Ele „vor fi smulse din rădăcină.”
Cât de mult suferă Dumnezeu când vede la cei care pretind că sunt poporul Său doar forme exterioare reci, fără să existe viață spirituală autentică, se poate observa din rechizitoriul făcut de Iisus liderilor religioși din timpul Său, cu puțin timp înainte de patimile și moartea Sa. Aproape că nu ne putem imagina că Iisus, Mielul lui Dumnezeu, Cel care Se caracterizează pe Sine ca fiind „blând și smerit cu inima” (vezi Matei 11,29), a putut rosti expresii atât de dure la adresa acestei categorii de oameni: „cărturari și farisei fățarnici”, „povățuitori orbi”, „nebuni și orbi”, „morminte văruite”, „șerpi, pui de năpârci” (vezi Matei 23).
Pe linia polemicilor pe tema formelor religiei, care erau la mare preț în ochii liderilor iudei, se numără și o anumită discuție care a avut loc între ucenicii lui Ioan Botezătorul și farisei, pe de o parte, și Domnul Christos, pe de altă parte. Dialogul este redat de toți evangheliștii sinoptici cu mici diferențe de nuanță, însă având același mesaj important (vezi Matei 9,14‑17; Marcu 2, 18‑22; Luca 5, 33‑39).
Întrebarea este adresată direct lui Iisus: „Pentru ce ucenicii lui Ioan și ai fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc?” (Marcu 2,18). Se pare că dialogul a avut loc chiar într-o astfel de zi de post, stabilită nu de Dumnezeu, în legea lui Moise, ci de regulile rabinice cărora li se acorda mare importanță la data aceea. Oare de unde știau cei din delegație că ucenicii lui Iisus nu posteau?
Un vechi tratat iudaic despre post din secolul I d.Ch., „Megillath Ta’anith”, amintește despre practica iudeilor evlavioși de a posti de două ori pe săptămână. Faptul este confirmat de Pilda vameșului și a fariseului (vezi Luca 18,9‑14), în care fariseul Îl informează pe Dumnezeu că el postește de două ori pe săptămână și dă zeciuială din toate veniturile lui (vers.12).
Zilele de post erau cele de luni și joi. De ce tocmai aceste zile și nu altele? Două rațiuni au stat la baza alegerii lor ca zile de post:
1) Zilele de post trebuiau să fie cât mai departe de Sabat, cu scopul de a feri ziua de odihnă de tristețea pe care o presupune o zi de post.
2) Zilele de post trebuiau să fie cât mai departe una de cealaltă, pentru a fi suportate mai ușor.
Se pune însă întrebarea: De ce posteau iudeii evlavioși? Motivele erau diferite: fie pentru a îndrepta o greșeală, fie pentru a obține un răspuns favorabil la rugăciune sau pentru fi împlinită o dorință oarecare. În general, iudeii care posteau aveau simțământul că, îndeplinind acest ritual, ei puteau câștiga un merit special înaintea lui Dumnezeu și Îi puteau câștiga inima. Însă această percepție a celor care îndeplineau acest ritual era doar o iluzie. Cu secole înainte de vremea Mântuitorului, Dumnezeu denunțase prin profeții Săi astfel de practici (vezi Isaia 58, 3‑5; Zaharia 7,5.6).
În zilele de post, iudeii obișnuiau să umble nespălați, cu părul și barba nepieptănate și cu o înfățișare generală neîngrijită. Intenția era clară: să atragă atenția oamenilor asupra gestului lor și asupra sacrificiului pe care îl făceau în numele credinței. În Predica de pe Munte, Mântuitorul a atras însă atenția că un astfel de comportament în timpul postului nu este acceptat de Dumnezeu.
„Când postiți, să nu vă luați o înfățișare posomorâtă că fățărnicii, care își sluțesc fețele, ca să arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun că și-au luat răsplata. Ci tu, când postești, unge-ți capul și spală-ți fața, ca să te arăți că postești nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti” (Matei 6,16‑18).
De fapt, ce era greșit în comportamentul celor care posteau după rânduielile rabinice? Acești oameni își supuneau trupurile la suferință din cauza păcatelor săvârșite cu inima, însă postul făcut în această manieră nu făcea decât să mute problema dintr-un loc în altul, fără să rezolve problema de fond. Păcatul este o boală a sufletului, nu a trupului. Orice păcat, fie că este săvârșit în trup, fie că este ascuns în inimă, pornește de la nivelul minții. Acolo, la izvoare, trebuie să se producă smerirea, nu în exterior.
Conform Evangheliei lui Matei, întrebarea adresată lui Iisus a venit de la ucenicii lui Ioan Botezătorul (vezi Matei 9,14), însă din relatările lui Marcu și Luca nu reiese clar dacă întrebarea a fost pusă de ei sau de farisei. Oricum, din enunțul ei reiese intenția celor care au pus-o de a crea o ruptură, o distanțare între ucenicii lui Ioan și cei ai lui Iisus, pentru a frâna creșterea influenței grupului format în jurul Mântuitorului.
La întrebarea pusă cu o intenție atât de vădită, Iisus răspunde folosindu-Se de trei pilde în miniatură, care sunt de fapt trei metafore extinse. Prima dintre ele este împrumutată din scrierile Vechiului Testament, în care legământul lui Dumnezeu cu poporul Său este asemănat cu cel dintre un mire și mireasa lui (vezi Isaia 62,5; Osea 1,2, etc.).
„Iisus le-a răspuns: „Oare pot posti nuntașii câtă vreme este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot posti. Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei și atunci vor posti în ziua aceea” (Marcu 2,19.20).
Însuși Ioan Botezătorul folosise această ilustrație pentru a explica legătura lui cu Mesia (vezi Ioan 3,25‑29), atunci când conducătorii iudei au încercat să destrame această relație. Prin răspunsul dat, Iisus nu face altceva decât să-Și apere ucenicii împotriva acuzației că ei nu se conformează tradiției și formelor religioase. Parafrazând cele spuse de El, răspunsul Său ar suna astfel:
„Ioan a spus despre Mine că sunt Mirele; deci prietenii Mei sunt nuntașii invitați la nunta Mea. Acum, gândiți-vă puțin! Ați văzut vreodată o nuntă la care cei invitați postesc? Oare cum s-ar simți mirele și mireasa lui dacă nuntașii ar avea o înfățișare posomorâtă, dezordonată și lipsită de orice bucurie? Nunta este un prilej de bucurie, de aceea lăsați-i pe ucenicii Mei să se bucure câtă vreme sunt cu ei! Va veni vremea când va trebui să Mă despart de ei și atunci vor avea ocazia să postească.”
În răspunsul Său, Iisus face pentru prima dată aluzie la o viitoare separare de ucenicii Săi. Spunând că „vor veni zile când va fi luat mirele de la ei” (Marcu 2,20), Iisus le vorbește voalat ucenicilor despre arestarea, patimile și moartea Sa, despre luarea forțată a Mirelui de la propria Sa nuntă.
Următoarea parabolă miniaturală este cea a peticului nou cusut la o haină veche: „Nimeni nu coase un petic de postav nou la o haină veche; altfel peticul de postav nou rupe o parte din cel vechi și mai mare ruptură se face” (Marcu 2,21).
Evanghelistul Luca prezintă o varianta diferită a parabolei: „Nimeni nu rupe dintr-o haină nouă un petic ca să-l pună la o haină veche; altminteri, rupe și haina cea nouă și nici peticul luat de la ea nu se potrivește la cea veche” (Luca 5,36)
Ceea ce se poate remarca la toți cei trei evangheliști sinoptici este faptul că toți încep parabola peticului cu expresia „nimeni nu…”, ceea ce subliniază ideea că așa ceva nu se face, este absurd. Orice om cu minte sănătoasă va refuza să facă așa ceva. Și aceasta dintr-un motiv cât se poate de practic: peticul cel nou, odată cusut la o haină veche, se va strânge la prima spălare (va intra la apă) și va provoca o ruptură mai mare decât cea inițială.
Rezultatul? Haina va ajunge o zdreanță fără valoare și fără utilitate. Sau, dacă luăm în considerare versiunea lui Luca, niciun om rațional nu va strica o haină nouă, luând din ea un petic cu care să repare o haină veche. Ar fi complet absurd, irațional.
Unii cercetători ai Scripturilor cu puternice înclinații antinomianiste (împotriva Legii lui Dumnezeu – Cele Zece Porunci date pe Sinai) s-au grăbit să tragă concluzia că, spunând aceste parabole, Iisus a desființat Legea morală dată pe Sinai (haina veche), oferindu-ne o Lege nouă – Legea lui Christos (haina nouă). Sună frumos, însă interpretarea aceasta nu ține seama nici de contextul imediat, care vorbește despre post ca ritual rabinic și nu despre Legea morală a Celor Zece Porunci, dar ea nu ține cont nici de contextul general al Bibliei. În Pilda gospodarului, Domnul Christos ne învață că un urmaș înțelept al lui Dumnezeu (gospodarul) va scoate din visteria lui și lucruri vechi, nu doar lucruri noi (vezi Matei 13,52).
În învățăturile Sale, Iisus i-a trimis întotdeauna pe ascultătorii Săi la Scripturile Vechiului Testament, la „Moise și proroci” (vezi Luca 24,25‑27; 16,29; Matei 19,4‑6, etc.). Iar atunci când era acuzat de contemporanii Săi că intenționează să desființeze religia mozaică, răspunsul Său a fost cât se poate de tranșant:
„Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Așa că, oricine va strica una dintre cele mai mici dintre aceste porunci și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor; dar oricine le va păzi și va învăța pe alții să le păzească, va fi chemat mare în Împărăția cerurilor” (Matei 5,17‑19).
Nu, „haina veche” pe care unii încercau să o peticească nu reprezintă învățăturile Vechiului Testament, care își au originea tot în Dumnezeu. Cu atât mai puțin, ea nu reprezintă Legea morală despre care Scriptura afirmă că este veșnică și neschimbătoare, asemenea Dătătorului ei (vezi Psalmul 119, 160; Maleahi 3,6). „Haina veche” simbolizează tradițiile omenești, ritualurile reci și formele religioase pe care cărturarii le-au adăugat adevărurilor simple și clare ale Scripturii, dar și acele părți ale legii lui Moise care și-au găsit împlinirea în viața, lucrarea și moartea Domnului Christos (ceremoniile de la Templu, jertfele, sărbătorile ceremoniale).
Ceea ce vrea să scoată în evidență Iisus prin această pildă miniaturală este lipsa de înțelepciune a celor care încearcă să peticească haina învechită a iudaismului rabinic cu țesătura nouă a învățăturilor Sale. Haina veche și peticul cel nou sunt două materiale diferite și incompatibile unul cu celălalt. Iudaismul, așa cum era practicat în vremea lui Iisus era o haină uzată și nefolositoare din perspectiva mântuirii sufletului.
Spiritul inițial al religiei mozaice, așa cum fusese intenționată de Dumnezeu prin legile și rânduielile Vechiului Testament, fusese pierdut de multă vreme de majoritatea celor care se declarau iudei. În locul religiei simple și curate a patriarhilor și apoi a poporului ales, rabinii iudei au dezvoltat un sistem complicat de forme și ritualuri lipsite de conținut.
Vestea cea bună a Împărăției lui Dumnezeu (Evanghelia) nu avea nicio legătură cu tradițiile omenești lipsite de conținut ale religiei iudaice, așa cum se practica pe vremea Mântuitorului. Posturile nu mai erau ținute cu o atitudine de smerenie înaintea lui Dumnezeu, ci într-un mod prin care omul își afișa înaintea tuturor pretinsa evlavie.
Sabatul nu mai era o zi de bucurie și eliberare spirituală, ci o zi împovărată cu tot felul de restricții impuse de regulile rabinice. Uneori aceste reguli erau de-a dreptul absurde, cum ar fi interdicția de a purta o batistă, considerându-se că gestul ar însemna purtarea unei poveri în Sabat. Curățările și spălările pe care trebuiau să le facă iudeii după ce se întorceau din piață nu mai erau privite ca o necesitate igienică și sanitară, ci deveniseră adevărate ritualuri de purificare în urma „contaminării” spirituale cauzată de legătura cu alți oameni păcătoși.
Slujbele ținute în Templu și jertfele aduse de preoți își pierduseră semnificația și rolul de a-i conduce pe oameni la Christos, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (vezi Ioan 1,29). Templul devenise o „peșteră de tâlhari” (vezi Matei 21,13), un loc dedicat mai mult comerțului și profitului decât închinării.
De aceea, încercarea de a „cârpi” iudaismul rabinic, formal și rece, cu Evanghelia face ca ruptura hainei vechi să fie și mai mare, scoțând în evidență și mai mult defectele și lipsurile lui. Pentru a întări și mai mult ideea de incompatibilitate între formele și ritualurile reci adăugate de om religiei și mesajul Evangheliei, Domnul Christos a rostit o a treia pildă, la fel de minusculă ca și cele anterioare:
„Și nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel vinul cel nou sparge burdufurile și vinul se varsă, iar burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou este pus în burdufuri noi” (Marcu 2,22).
Vinul cel nou este mustul proaspăt care nu a început procesul de fermentație sau, chiar dacă a început, acesta nu s-a încheiat. Burdufurile folosite în Antichitate erau confecționate din piei de oaie sau capră, la care pielea picioarelor era cusută laolaltă, gâtul devenind gura burdufului. Cu timpul, burdufurile confecționate din piei de animale își pierdeau elasticitatea inițială, se uscau și se întăreau, riscând să se spargă oricând.
De aceea, orice om cu judecată sănătoasă folosea burdufuri noi, elastice și rezistente pentru vinul cel nou care, prin fermentație, le-ar fi distrus pe cele vechi. Semnificația simbolurilor este asemănătoare cu cea din pilda anterioară. Vinul cel nou reprezintă învățătura Evangheliei predicată de Iisus și apostoli. Burdufurile vechi simbolizează ritualurile și tradițiile rabinice reci și formale, incompatibile cu spiritul Evangheliei.
Dar ce reprezintă burdufurile noi? Probabil că ele reprezintă noile forme în care trebuie păstrată Evanghelia, noul tip de organizare a Bisericii lui Christos, lipsită de preoția aaronică, sărbătorile ceremoniale, jertfele de animale și regulile rabinice. Odată cu jertfa „Mielului lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (vezi Ioan 1,29), întregul sistem ceremonial de la Templu devenise desuet.
Toate jertfele și ceremoniile de la Templu, care arătau spre Christos și jertfa Sa, își găsiseră împlinirea în viața, lucrarea și moartea lui Christos. De aceea, toate acestea deveniseră un „burduf vechi” care nu putea păstra „vinul cel nou” al Evangheliei. Orice încercare de împăcare între învățătura creștină și formele depășite ale iudaismului era lipsită de orice șansă.
Au încercat un fel de împăcare între vechi și nou așa-zișii iudaizanți – evrei convertiți la creștinism – care susțineau că creștinii dintre neamuri trebuie să respecte legea lui Moise, inclusiv circumcizia. Lucrarea lor distrugătoare poate fi observată în epistolele apostolului Pavel, îndeosebi în Epistola către galateni. Rezultatul lucrării lor? O mulțime de „burdufuri” sparte, de suflete tulburate și rătăcite de la adevărul simplu al mântuirii doar prin credința în Iisus Christos și jertfa Sa.
Toate cele trei pilde scot în evidență incompatibilitatea între învățătura lui Christos – Evanghelia mântuirii – și vechile forme religioase ale legii lui Moise care și-au găsit împlinirea în El, precum și mulțimea regulilor rabinice și a tradițiilor omenești care nu erau de niciun folos în procesul mântuirii omului.
Acceptarea învățăturilor lui Christos de către o persoană cere lepădarea oricăror învățături omenești, oricăror concepții despre lume și viață și oricăror doctrine de care a fost atașat până în momentul în care a decis să devină ucenicul Lui. Însă dincolo de subiectele teologice pe care le abordează, cele trei parabole au un mesaj mult mai personal, adresat fiecăruia dintre noi.
Îți plac învățăturile lui Iisus? Apreciezi Evanghelia la valoarea ei reală și vrei să te bucuri de ea? Dacă răspunsul tău este pozitiv, atunci acceptă aceste învățături așa cum sunt, fără a încerca să le cosmetizezi și să le adaptezi concepțiilor tale despre lume și viață deja existente. Primește aceste învățături în întregime și trăiește-le. Nu încerca să rupi din ele câte un petic – doar ce îți place – pe care să-l adaugi apoi la „haina veche” a religiei, tradițiilor și obiceiurilor cu care te-ai născut.
Peticirea vieții vechi, păcătoase, cu învățăturile noi ale Evangheliei, fără o transformare interioară și profundă a vieții este asemănătoare cu încercarea lui Adam de a-și ascunde goliciunea cosând frunze de smochin (vezi Geneza 3,7). La fel ca o haină veche, uzată și putredă, viața cea veche fără Christos, nu se poate cârpi. Ea trebuie înlocuită cu o viață nouă. Viața cea veche nu se îmbunătățește cu nimic dacă doar îi adaugi petice pe ici și colo. Ea trebuie transformată radical. Iar lucrul acesta este posibil doar prin nașterea din nou, realizată în mod tainic de Duhul lui Dumnezeu (vezi Ioan 3,3.5.8).
Bea vinul cel nou al Evangheliei și renunță la burdufurile vechi și îmbătrânite ale tradițiilor omenești. Peticirea ține doar puțin timp; o haină nouă tine uneori întreaga viață. Iar haina nouă oferită de Iisus – haina neprihănirii Sale – ține o veșnicie. Doar cu această haină poți avea intrare la nunta Mielului și te poți bucura împreună cu Mirele (vezi Matei 22,12).
Și acum, la final, un îndemn al apostolului Pavel adresat tuturor celor care Îl caută pe Dumnezeu și doresc mântuirea sufletului lor:
„Cu privire la felul vostru de viață din trecut, să vă dezbrăcați de omul cel vechi („hainele” și „burdufurile” vechi n.n. ), care se strică după poftele înșelătoare și să va înnoiți în duhul minții voastre și să vă îmbrăcați în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și sfințenie pe care o dă adevărul” (Efeseni 4,22‑24).
sursa: https://www.loribalogh.ro/