Categoria: Parabolele lui Isus
Luca 14,28‑33
Ultimul drum
Anul 31 d.Ch. Știind că s-a apropiat vremea jertfei supreme, „Iisus Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim” (Luca 9, 51). Era ultima Sa călătorie la Sfânta Cetate, iar mulțimile, dar mai ales ucenicii Săi, își puneau mari speranțe în acest eveniment. Ca și pe timpul lucrării în Galileea, în jurul Mântuitorului s-au îngrămădit mulți oameni. Unii Îl urmau cu sinceritate, fiind atrași de adevărul pe care-l predica cu o putere cu totul deosebită de cea a rabinilor. Însă cei mai mulți se adunau în jurul lui Iisus fie din curiozitate, fie din motive egoiste.
Mulți fuseseră martori oculari ai minunilor săvârșite de El. Văzuseră bolnavi vindecați, leproși curățați de lepră, morți înviați, și chiar mâncaseră din pâinile înmulțite de Domnul. Ceva din interiorul lor le spunea că Acesta trebuie să fie Împăratul care, odată așezat pe tronul lui David, va conduce poporul ales spre o insurecție armată victorioasă împotriva Romei, redând libertatea și demnitatea de altă dată a poporului evreu. Iar ucenicii, care se hrăneau și ei cu aceste așteptări, profitau de orice ocazie pentru a încuraja mulțimile în sensul acesta.
În timp ce călătorea spre Ierusalim, Iisus citea în inimile celor care Îl urmau și, întorcându-se spre ei, i-a privit drept în ochi. Apoi le-a vorbit despre prețul uceniciei, dorind să-i determine pe cei care-L urmau să cumpănească bine dacă doreau sau nu să devină ucenicii Săi.
„Împreună cu Iisus mergeau multe noroade. El S-a întors și le-a zis: „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu. Și oricine nu-și poartă crucea și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14,25‑27).
Ca de fiecare dată, cuvintele Mântuitorului i-au șocat pe ascultătorii Săi. Cum este posibil ca un Dumnezeu al dragostei (vezi 1 Ioan 4,8) să ne îndemne să ne urâm părinții, copiii, rudele și chiar propria viață? Nu scrie chiar în Lege: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Leviticul 19,18)?
Însă Mântuitorul știa ce spune. A folosit o hiperbolă, adică o exagerare voită, cu scopul de a atrage atenția asupra adevărului pe care dorea să-l sublinieze. Hiperbolele erau des folosite în Orient, însă sunt prezente și astăzi în literatură și chiar în limbajul cotidian. Când un părinte își mustră copilul, spunându-i: „Ți-am spus de un milion de ori să nu faci asta!”, este clar că este o exagerare voită. Dar atât părintele, cât și copilul, știu că nu este o minciună, ci doar o metodă de a atrage atenția asupra unui adevăr.
Folosind intenționat o hiperbolă specific orientală, El dorea să-i ajute pe cei care-L urmau să înțeleagă că, dacă doreau să moștenească Împărăția cerurilor, aveau nevoie să facă ordine în prioritățile lor. Dacă pentru oamenii lumii acesteia dragostea față de copii, părinți, rude și față de propria persoană ocupă primul loc, pentru un ucenic al lui Iisus primul loc trebuie să fie ocupat doar de Dumnezeu și Cuvântul Său.
În limbajul hiperbolic, a-ți urî părinții, copiii, frații, surorile și chiar propria viață înseamnă de fapt a iubi aceste persoane mai puțin decât pe Dumnezeu. Dovada? Chiar cuvintele Mântuitorului, așa cum sunt redate de evanghelistul Matei: „Cine iubește pe tată, ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10,37).
În acest context, în care Mântuitorul dorea să-i conștientizeze pe cei care-L urmau de prețul uceniciei, El a rostit două parabole gemene: Pilda omului care dorește să construiască un turn și Pilda împăratului care se pregătește de război.
Deși prima pildă este luată din lumea afacerilor, iar cea de-a doua din lumea politică, cele două ilustrații vorbesc despre același adevăr. Va fi el înțeles de cei care declară că vor să-L urmeze pe Iisus?
Prețul uceniciei
Ca în orice domeniu al vieții, dorința de a-L urma pe Iisus și de a deveni ucenicul Său presupune un preț. Însă acest preț nu se măsoară în bani sau alte valori materiale. Dacă prețul uceniciei Domnului Christos s-ar măsura în astfel de valori, probabil că numărul ucenicilor Săi ar fi mult mai mare. Însă ceea ce cere „Maestrul” ca preț al uceniciei este mult mai mult decât valorile materiale ale acestei lumi. El cere purtarea crucii personale, adică suportarea cu răbdare a acelor suferințe, lipsuri, greutăți și persecuții care vin în mod inevitabil în viața celui care dorește să-L urmeze pe Domnul Christos.
Cuvintele Mântuitorului sunt fără echivoc în această privință: „Și oricine nu-și poartă crucea și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14,27). Când ne gândim la o persoană care trece prin mari și repetate suferințe în viață, adesea afirmăm că acel om are o cruce grea de dus. Să fie aceasta crucea la care se referă Mântuitorul ca fiind prețul uceniciei?
Nicidecum! Nu orice suferință umană este crucea care reprezintă prețul și dovada uceniciei, căci multe dintre suferințele noastre nu sunt consecințe ale umblării în credință, ci urmări ale greșelilor și neascultării noastre față de Legea lui Dumnezeu, față de legile sănătății și chiar față de legile civile ale țării în care trăim.
Crucea la care Se referă Iisus reprezintă acele suferințe care însoțesc viața celor care Îl urmează pe El. Însuși Mântuitorul subliniază acest lucru atunci când asociază purtarea crucii personale cu umblarea pe urmele pașilor Săi: „Oricine nu-și poarta crucea și nu vine după Mine.”
Însă atunci când Iisus vorbește despre cruce, nu uită să ne amintească și de binecuvântările pe care le vor primi cei care sunt dispuși să plătească prețul uceniciei. Atunci când îi invită pe oameni să-L urmeze, Mântuitorul le prezintă mulțimea binecuvântărilor de care vor avea parte dacă vor da curs invitației Sale: „Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau fecior, sau holde pentru Numele Meu, vă primi însutit și va moșteni viața veșnică” (Matei 19,29).
Evanghelistul Matei ne asigură că un astfel de om va fi binecuvântat, primind înapoi însutit în comparație cu lucrurile la care a renunțat pentru a-L urma pe Iisus. Dar El nu ne spune când va primi acel om răsplată însutită: în această viață, sau în viața viitoare?
Luca vine însă cu o precizare: Răsplata însutită va fi primită de ucenicul lui Iisus chiar în această viață. „Și Iisus le-a zis: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să-și fi lăsat casa, sau nevasta, sau frații, sau părinții, sau copiii pentru Împărăția lui Dumnezeu, și să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor viața veșnică” (Luca 18, 29.30).
Însă evanghelistul Marcu a reținut un detaliu care le-a scăpat celorlalți sinoptici, acest detaliu trimițându-ne la ideea de cruce personală pe care o vor purta toți cei care doresc să fie ucenicii lui Iisus: „Iisus a răspuns: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casă, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde pentru Mine și pentru Evanghelie, și să nu primească acum, în veacul acesta de o sută de ori mai mult: case, frați, surori, mame, copii și holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor, viața veșnică” (Marcu 10,29.30).
Dorința de a-L urma pe Iisus este una dintre cele mai nobile și înălțătoare dorințe. Idealul de a deveni ucenicul Lui este un ideal spre care trebuie să tindem cu toții. Dar câți dintre noi suntem dispuși să plătim prețul uceniciei? Câți dintre noi suntem dispuși să-l urmăm pe Domnul până la capăt, nu doar în zilele senine și binecuvântate, ci și în mijlocul celor mai aprige furtuni ale vieții? Când se fac planuri misionare, cu toții suntem de acord cu ele și le aplaudăm. Dar câți sunt dispuși să se sacrifice, plătind prețul uceniciei?
Calcule bine făcute
În acest context, în care Mântuitorul dorea să-i conștientizeze pe cei care-L urmau de prețul uceniciei, El a rostit două parabole gemene: Pilda omului care dorește să construiască un turn și Pilda împăratului care se pregătește de război.
„Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârșească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârși, și toți cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el, și să zică: „Omul acesta a început să zidească și n-a putut isprăvi.
Sau care împărat, când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Altfel, pe când celălalt împărat este încă departe, îi trimite o solie să ceară pace. Tot așa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14,28‑33).
Deși prima pildă este luată din lumea afacerilor, iar cea de-a doua din lumea politică, cele două ilustrații vorbesc despre același adevăr. Va fi el înțeles de cei care declară că vor să-L urmeze pe Iisus?
Prin rostirea celor două parabole gemene: a omului care dorește să construiască un turn și a împăratului care se pregătește de război, Mântuitorul îi invită pe toți cei care doresc să-L urmeze să se gândească bine înainte de a dori să devină ucenicii Săi, făcându-și bine calculele. Adică să apeleze la judecata sănătoasă, care este, la fel ca și credința, tot un dar de la Dumnezeu. Vor fi ei capabili să-L urmeze pe Domnul până la capăt?
De fapt, cele două parabole sunt un avertisment împotriva privirii cu ușurătate a condiției de ucenic al lui Iisus. Cel ce nu este dispus să meargă până la capătul drumului, mai bine să nu-l înceapă.
În viața Mântuitorului exista deja un precedent dureros. După o predică în care El le vorbea despre Sine ca fiind „Pâinea vieții”, invitându-i în mod metaforic să mănânce din trupul Său și să bea din sângele Său (vezi Ioan 6,48.53), evanghelistul Ioan ne spune că „mulți dintre ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?” (Ioan 6,60). Urmarea? „Din clipa aceea, mulți dintre ucenicii Lui s-au întors înapoi, și nu mai umblau cu El” (Ioan 6,66).
Pentru a preveni astfel de abandonuri în viitor, Domnul îi invită pe cei care-L urmau să se gândească bine înainte de a dori să devină ucenicii Săi. Și pentru aceasta, El le prezintă patru principii (condiții) ale uceniciei:
1) Ucenicia presupune purtarea crucii (vers.26.27).
2) Prețul uceniciei trebuie calculat cu grijă și asumat (cele două parabole: vers.28‑32).
3) Posesiunile materiale și ambițiile lumești trebuie puse pe altarul sacrificiului de sine (vers.33).
4) Spiritul de sacrificiu trebuie să fie permanent (sarea care trebuie să-și păstreze permanent gustul – vers.34.35).
Pentru a ilustra importanța unei bune chibzuințe înainte de a deveni ucenicul Său, Iisus rostește cele două parabole gemene. Prima pildă – cea a omului care dorește să-și construiască un turn – este luată din lumea afacerilor. Iisus nu critică proiectul acelui om. Proiectul în sine nu era rău. Ceea ce Iisus scoate în evidență în legătură cu acest proiect este lipsa înțelepciunii omului care se lansează într-un asemenea demers.
Un astfel de proiect absoarbe timp, energie, resurse materiale și sufletești. Dar ce se întâmplă cu aceste cheltuieli în cazul în care proiectul nu este finalizat? Faliment total. Și atunci, ne punem întrebarea: Cel ce nu este dispus sau nu este capabil să meargă până la capătul drumului, nu ar fi fost mai bine pentru el să nu-l înceapă? Sau și mai bine: să conceapă, sub inspirația Duhului lui Dumnezeu, un alt proiect, mai modest și potrivit posibilităților sale.
Referindu-se la astfel de cazuri de abandon a caii credinței și a uceniciei, apostolul Petru face o afirmație dură și șocantă în același timp: „Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: „Câinele s-a întors la ce vărsase” și „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăși în mocirlă” (2Petru 2,21,22).
Lipsa de prevedere și înțelepciune în calcule atrage nu doar eșecul personal sau colectiv, ci și disprețul celor din jur. Omul care se oprește din construcția turnului la jumătate devine obiectul ironiilor celor din jur, ironii care uneori sunt mai dureroase decât falimentul în sine. Astfel de oameni sunt priviți ca dezertori care au părăsit câmpul de luptă din teamă.
Ați observat că lumea îi disprețuiește pe copiii lui Dumnezeu care nu sunt integri în credința lor, renunțând să-și ducă crucea până la capăt? Ați observat că lumea, în ciuda valorilor ei pământești și trecătoare, știe să aprecieze integritatea și statornicia adevăraților urmași ai lui Christos?
Nu voi uita niciodată cuvintele de încurajare pe care mi le-a adresat un superior într-o perioadă de grea încercare și de persecuție religioasă prin care treceam la locul de muncă. Din cauza păzirii zilei de odihnă conform cerințelor Poruncii a patra din Decalog, conducerea unității în care lucram a început o serie de acțiuni de intimidare, avertizându-mă că, în cazul în care nu voi renunța la religia mea, mi se va desface contractul de muncă cu articolul 130 lit.i- indisciplină la locul de muncă.
Colegii, unii mă compătimeau, în timp ce alții încercau să mă convingă să renunț la ideile mele religioase. Adesea se iscau discuții contradictorii între cele două tabere. La una dintre aceste discuții pro și contra a asistat și un superior. La plecare, lăsându-i pe colegii mei să discute în continuare, m-a privit în ochi și mi-a spus în auzul tuturor: „Laurențiu, mergi până la capăt pe drumul acesta! Acesta este drumul cel bun!”
Iar omul acesta nu era un adventist de ziua a șaptea!
„Mai bun este sfârșitul unui lucru” (Eclesiastul 7,8)
Parabola omului care dorește să zidească un turn este preluată de Domnul Iisus din Proverbe 24,3‑6: „Prin înțelepciune se înalță o casă, și prin pricepere se întărește; prin știință se umplu cămările ei de toate bunătățile de preț și plăcute”.
Iisus vrea să spună: „Nu acționați fără o chibzuială matură, căci un lucru pe jumătate făcut e mai rău decât un lucru neînceput. Dumnezeu nu este un Dumnezeu al jumătăților de măsură. Nu vă opriți la jumătatea drumului! Duceți până la capăt mântuirea voastră!”
Cum ar fi ca un chirurg să se oprească la jumătatea intervenției chirurgicale, spunând că este obosit sau că el nu a învățat în facultate mai mult? Dar cum ar fi ca un pilot de avion să părăsească comanda aparatului la zece mii de metri altitudine?
În această privință, solia către Biserica Laodicea este grăitoare. Adresându-se acestei biserici încropite, „Martorul credincios și adevărat” constată cu durere în suflet: „Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3,15‑17). Trebuie să recunoaștem că drumul de la „rece” la „căldicel” este un progres. Însă Dumnezeu nu este mulțumit cu jumătățile de măsură, nici cu 99, 99 % din inimile noastre. El vrea totul sau nimic.
Iisus era conștient că, rostind cele două parabole, îi putea îndepărta pe unii dintre cei care-L urmau. Însă intenția Sa nu era aceea de a-i descuraja pe candidații la ucenicie, ci doar de a-i determina să se cerceteze pe sine, observând adevăratele motivații care stau în spatele deciziei lor.
Iar pentru cei care deja se declară ucenici ai Săi, dar care Îl urmează de departe, cu ezitări și rezerve, pentru cei „căldicei” în relația lor cu Dumnezeu și cu Cuvântul Său, cele două parabole rostite de Mântuitorul sunt o adevărată provocare. Viața unui creștin autentic nu este un drum lin, străbătut sub un cer mereu senin, însoțit de parfum de flori și în aplauzele celor din jur. Viața de ucenic presupune o luptă continuă cu sinele – cea mai grea dintre toate luptele. De ce? Pentru că cel ce se luptă cu sine – spunea Voltaire – se află în ambele tabere.
Viața unui adevărat ucenic este o jertfă continuă, o permanentă luptă cu ispitele din interior și din afară. Calea pe care ne invită Iisus este o cale îngustă și solicitantă. Dar știți care este vestea cea bună? Pe calea aceasta îngustă încap doi: eu și Iisus. Eu de mână cu Iisus. Iar atunci când calea devine primejdioasă, eu în brațele lui Iisus.
Dacă voi avea o astfel de relație cu Mântuitorul meu, oricât de greu ar fi și oricâte sacrificii mi s-ar cere, voi construi „turnul” vieții mele până la capăt. Iar în privința împăratului care îmi declară război, știu că voi fi învingător oricât de mari ar fi amenințările.
„Cine are urechi de auzit, să audă!” (Luca 14,35).
sursa: https://www.loribalogh.ro/