Categoria: Parabolele lui Isus
Matei 25,31‑46
Ultimele învățături
Ce ați face dacă v-ați afla în fața unui muribund, care încearcă să rostească ultimele sale cuvinte înainte de a-și încheia viața? Nu-i așa că ați ridica la cote maxime nivelul atenției, încercând să înțelegeți sensul acelor cuvinte rostite „cu limbă de moarte”?
Poate că în acele cuvinte este ascunsă ultima dorință a persoanei iubite, care este pe care să ne părăsească. Sau poate că în ele se află descoperirea unei taine sau o mărturie neașteptată. Poate că suntem pe cale să primim un sfat de care avem nevoie, sau chiar un avertisment cu privire la un pericol nebănuit care ne pândește. Oricare ar fi mesajul, el are o greutate aparte.
Dacă suntem atât de atenți la ultimele cuvinte rostite de un muribund și la ultimele dorințe și sfaturi ale sale, oare nu ar trebui să fim cel puțin la fel de atenți față de ultimele învățături ale Mântuitorului înainte de crucificare?
Pilda oilor și caprelor este ultima dintr-o serie de patru parabole rostite de Iisus cu foarte puțin timp înainte de patima și moartea Sa: Pilda celor doi robi (vezi Matei 24,44‑51), Pilda celor zece fecioare (vezi Matei 25,1‑13), Pilda talanților (vezi Matei 25,14‑30) și Pilda oilor și caprelor (vezi Matei 25,31‑46).
Toate cele patru parabole au un caracter escatologic. Dacă până în acest moment Iisus le-a vorbit ascultătorilor Săi despre principiile Împărăției lui Dumnezeu, despre calitatea relațiilor umane pe care o dorește Tatăl ceresc, despre nevoia omului păcătos după neprihănire, Duh Sfânt și Cuvânt al lui Dumnezeu, și, mai presus de toate, despre dragostea lui Dumnezeu față de rasa umană, acum lucrurile se schimbă radical.
El le vorbește oamenilor despre judecată, despre acea judecată de apoi care te face să simți fiori reci pe șira spinării, și care te provoacă să-ți revizuiești cu cea mai mare seriozitate viața și opțiunile tale. Mesajul comun al ultimelor patru parabole rostite de Mântuitorul este evident: După un timp de har, de învățare a ceea ce este bun și drept, după un timp de îndreptare a ceea ce este rău în viața omului, va veni – nu se poate să nu vină! – ziua socotelilor finale, când Dumnezeu va trage linie și va face bilanțul vieții.
Dar, contrar concepției greșite a unora, aceasta nu va fi o zi a răfuielilor și a răzbunării unui Dumnezeu setos de sânge și obsedat de ideea de pedeapsă. Ziua judecății finale va fi, în esență, ziua în care Dumnezeul dragostei și al dreptății va respecta până la sfârșit alegerile omului. Căci, în final, omenirea va fi împărțită în doar două mari grupe:
– Cei care în întreaga lor viața I-au spus lui Dumnezeu: „Facă-se voia Ta!” Și voia lui Dumnezeu este să le dea viață veșnică.
– Cei cărora Dumnezeu le va spune: „Facă-se voia ta!” Și voia lor a fost să stea mereu departe de Dumnezeu și de principiile Împărăției Sale.
„Oi” și „capre” cu chip uman
Dar de ce Mântuitorul face această distincție clară între „oi” și „capre”? De ce Dumnezeu salvează „oile” și condamnă „caprele”, rostind asupra lor un blestem terifiant?
Este demn de reținut faptul că, în toate celelalte referințe biblice, caprele nu sunt amintite ca fiind un simbol cu conotații negative. Este oare capra un animal atât de rău? Dimpotrivă, dacă ar fi să apreciem caprele după criterii economice, ele par să depășească oile în multe privințe.
Se știe că o capră dă mai mult lapte decât o oaie. De asemenea, caprele au spirit de inițiativă, sparg tiparele, sunt curajoase. Mai mult decât atât, legile ceremoniale referitoare la jertfele aduse în Vechiul Testament ne arată că oaia și capra erau echivalente ca jertfă.
„Când cineva, deci, se va face vinovat de unul dintre aceste lucruri, trebuie să-și mărturisească păcatul. Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă pentru vină, pentru păcatul pe care l-a făcut, o parte femeiască din turmă, și anume o oaie sau o capră ca jertfă ispășitoare. Și preotul să facă ispășire pentru păcatul lui” (Leviticul 5,6).
Într-o altă prevedere a Legii lui Moise, capra este menționată în mod special: „Dacă unul singur a păcătuit fără voie, să aducă o capră de un an ca jertfă pentru păcat” (Numeri 15,27). Cât despre animalul pe care orice evreu evlavios trebuia să-l jertfească cu ocazia sărbătorilor pascale, acesta putea fi la fel de bine și un miel sau un ied: „Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; veți putea să luați un miel sau un ied” (Exodul 12,5).
Așadar, în tot cuprinsul Scripturii caprele sunt privite ca având o valoare sensibil egală cu cea a oilor, având aceleași „drepturi” cu cele din urmă. De aceea, nu este de mirare că majoritatea păstorilor din Orientul Apropiat de pe vremea Mântuitorului aveau turme în care caprele și oile erau împreună, păscând pe aceleași pajiști, adăpându-se din aceleași izvoare, și bucurându-se de aceeași grijă și protecție.
Atunci de ce această conotație negativă, pe care Mântuitorul o dă simbolului caprei în ultima Sa parabolă, rostită cu puțin înainte de răstignire? Motivul real care L-a determinat pe Iisus să facă această distincție între oi, ca fiind simbolul celor drepți, și capre, ca fiind simbolul celor nelegiuiți, nu-l cunoaștem. Putem face doar unele presupuneri, bazându-ne pe realitățile vremii și pe caracteristicile celor două animale.
Așa cum am afirmat deja, în Orientul Apropiat turmele erau un amestec de oi și capre, diferența între cele două specii de animale fiind foarte vizibilă. În timp ce oile aveau blana de culoare deschisă, caprele aveau blana de culoare închisă, chiar neagră uneori. Separarea oilor de capre era un fapt obișnuit în Orient.
Deși creșteau împreună sub supravegherea aceluiași pastor (vezi Geneza 30,32.33), existau perioade în care oile trebuiau să fie separate de capre (de exemplu, în timpul mulgerii caprelor și al tunsului oilor), acest obicei putând fi un simbol potrivit pentru separarea pe care o va face Dumnezeu la sfârșitul timpului, în ziua judecății finale.
Însă, probabil motivul cel mai real pentru care Domnul Christos a făcut din capre un simbol negativ, asociat celor ce vor pierde mântuirea, este cel legat de anumite trăsături specifice acestor animale, de altfel atât de utile în gospodăriile oamenilor simpli.
Una dintre diferențele majore între oi și capre constă în modul de a se hrăni ale celor două animale. Dacă îngrijitorul pune mâncare în ieslea din staul, oile vor mânca normal din iesle. Caprele au însă o altă modalitate de a mânca: fie se suie în iesle, hrănindu-se călcând hrana în picioare, fie trag mâncarea jos, se așază cu copitele pe ea și mănâncă ceea ce au călcat cu picioarele.
Să fie vorba aici de diferența între cei ce se hrănesc cu Cuvântul lui Dumnezeu sub călăuzirea Duhului Sfânt (oile), și cei ce calcă în picioare același Cuvânt, călcându-i în picioare și pe cei care-l predică (caprele)?
O altă diferență semnificativă între oi și capre constă în blana lor. Dacă din lâna oilor se pot confecționa haine călduroase, din părul caprelor nu se pot confecționa astfel de haine. Să fie vorba aici de căldura dragostei pe care o emană adevărații copii ai lui Dumnezeu în lume, și de răceala de aisberg pe care le întâlnim le cei nedrepți? Este posibil.
Dar caprele ne mai surprind și prin alte „metehne” ale lor. Nu doar că preferă să mănânce de sus, dar ele țin coada sus chiar dacă sunt râioase. Le place să sară peste orice și să fie zburdalnice până la exasperarea păstorului. Docilitatea oilor le este străină caprelor, animale cu un puternic spirit de independență.
În esență, dacă oile predau controlul vieții lor în întregime păstorului, caprele vor să dețină ele acest control. Chiar dacă dau mai mult lapte, sunt mai pline de energie și inițiativă decât oile, spiritul lor de independență le transforma într-un simbol potrivit pentru cei ce vor pierde mântuirea.
Surprizele judecății
Pilda oilor și caprelor este o viziune apocaliptică a judecății de apoi, aceeași viziune pe care o regăsim și în Apocalipsa lui Ioan: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea lui, și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea” (Apocalipsa 20,11.12).
Marele merit pe care-l are Pilda oilor și caprelor este acela că reduce adevărul despre judecata finală a lui Dumnezeu în termenii cei mai simpli și mai practici. Nu e nevoie de multe cunoștințe teologice pentru a înțelege mesajul acestei parabole, ci doar de un dram de sinceritate și bunăvoință.
Există însă și câteva surprize legate de judecata finală. Iar una dintre cele mai surprinzătoare lucruri pe care le transmite Mântuitorul aici este criteriul care va sta la baza judecății. Ne-am fi așteptat ca acest criteriu să fie Legea lui Dumnezeu – cele zece precepte morale ale Decalogului. Ne-am fi așteptat ca la bara de judecată să conteze ascultarea sau neascultarea omului față de unele cerințe divine legate de dietă, alcool, tutun și droguri. Ne-am fi așteptat să conteze prezența sau absența de la serviciile divine, implicarea sau neimplicarea în activitățile Bisericii, mai ales în ceea ce privește lucrarea misionară.
Însă Mântuitorul nu amintește nimic din toate acestea. De ce oare? Nu sunt ele importante în viața unui copil al lui Dumnezeu? Desigur! Însă toate aceste lucruri pot fi realizate „la rece”, fără o dragoste adevărată față de Dumnezeu și față de semenii noștri. Omul poate să se străduiască să se conformeze cerințelor Legii morale, se poate abține de la droguri, alcool, tutun și alimente nesănătoase, poate fi activ în Biserică și de succes în lucrarea misionară, însă doar din motive egoiste.
Ceea ce vrea să sublinieze Mântuitorul în legătură cu judecata finală este criteriul dragostei, singurul care contează înaintea unui Dumnezeu care Se definește pe Sine ca fiind dragoste (vezi 1 Ioan 4,8). Cele șase criterii prezentate de Iisus în pildă: mâncare oferită celor flămânzi, apă dată celor însetați, adăpost pentru cei străini, haine pentru cei goi, îngrijire oferită celor bolnavi și alinare adusă celor întemnițați nu sunt regăsite în Decalog. Însă toate acestea sunt acte de compasiune manifestată față de cei loviți în viață, cei doborâți ne necazuri și suferință.
Dacă Decalogul prezintă „să nu”- urile pe care trebuie să le respectăm din dragoste în relația noastră cu Dumnezeu și cu semenii noștri, creștinismul adevărat presupune să facem un pas mai departe. Dincolo de „să nu faci un lucru sau altul”, dragostea adevărată presupune o latura activă: să faci ceva bun pentru Dumnezeu și pentru aproapele tău.
„Căci religia curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor, și să ne păzim neîntinați de lume” (Iacov 1,27). „Deci, cine știe să facă un bine și nu-l face, săvârșește un păcat” (Iacov 4,17).
Cel din urmă verdict divin nu va fi dat în legătură cu latura pasivă a creștinismului, cu lucrurile rele pe care ne-am abținut să le facem (deși ascultarea față de voia lui Dumnezeu este deosebit de importantă), ci verdictul final va avea de-a face cu latura activă a vieții de credință, cu lucrurile bune pe care le-am făcut sau nu le-am făcut pentru semenii noștri.
Își imaginează cineva că Dumnezeu va pune pecetea aprobării Sale pe viața și caracterul unor oameni care au călcat în picioare cerințele Sale, așa cum sunt exprimate în Legea Sa? Nicidecum! Ceea ce vrea să ne arate Mântuitorul în această parabolă escatologică este faptul că cei drepți nu se mulțumesc cu o religie minimă, trăită la „ralanti”, respectând cu scrupulozitate „să nu”- urile legilor și prevederilor biblice. Acești oameni trăiesc religia având „motoarele” turate la maximum, desprinzându-se de grupul celor care se mulțumesc doar să nu calce o regulă sau alta. Ei sunt ascultători de Lege, dar trec dincolo de interdicțiile ei, manifestând practic și activ dragostea lor față de Dumnezeu și semenii lor.
Vă rog acum să observați un amănunt important: Când Judecătorul le amintește de faptele lor bune, ei nici măcar nu își amintesc de ele. De ce? Pentru că acestea au devenit un mod de viață, ceva cât se poate de natural pentru ei. De aici și invitația de a trece la dreapta Domnului, adică în acea poziție de onoare și de prestigiu, aflată în opoziție cu cea de la stânga Sa: poziția rușinii și a dezonoarei veșnice.
Principiul care stă la baza judecății finale este cel mai bine ilustrat în Parabola samariteanului milos (vezi Luca 10,25‑37). Să fie oare doar Maica Tereza, și încă alți câțiva oameni de bine ai omenirii, singurii cărora li s-a încredințat această misiune?
Lui Dumnezeu Îi pasă
Pilda oilor și caprelor, ultima dintre cele patru pilde rostite de Iisus înainte de moartea Sa, este mai degrabă o alegorie decât o parabolă. Deși ne trimite în viitor, la scena judecății de apoi, în care Judecătorul Suprem va separa omenirea în doar două clase: „oi” și „capre”, mântuiți și nemântuiți, accentul este pus nu pe viitor, ci pe prezent. Ceea ce se întâmplă acum în viața noastră este atât de important, și atitudinea pe care o avem față de semenii noștri în nevoie cântărește atât de mult înaintea lui Dumnezeu, încât va influența destinul nostru veșnic.
Din conținutul parabolei înțelegem că înaintea lui Dumnezeu contează fiecare gest pe care-l facem sau nu-l facem, oricât de nesemnificativ ar fi. Contează fiecare decizie pe care o luăm, chiar dacă nouă nu ni se pare că are efecte veșnice. Înaintea cerului contează chiar și un pahar de apă pe care-l oferim, sau pe care refuzăm să-l oferim celui însetat. Căci este scris: „Și oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din acești micuți, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-și va pierde răsplata” (Matei 10,42).
Deși vorbește despre judecată (și nu orice judecată, ci despre judecata finală, care ne face să simțim fiori reci pe șira spinării), Pilda oilor și caprelor ne aduce câteva raze de lumină și speranță. Ultimul dintre adevărurile luminoase ale parabolei este acela că lui Dumnezeu Îi pasă de ceea ce se întâmplă pe planeta noastră. Imaginea lui Dumnezeu, așa cum este zugrăvită pe paginile Scripturii, este departe de imaginea deformată pe care o propune deismul: un Dumnezeu retras dincolo de o perdea transcendentală și indiferent față de nevoile și necazurile omului.
Cât de reconfortant este să știm că lui Dumnezeu nu-I este indiferent dacă un om ucide sau salvează vieți; dacă îl hrănește pe cel flămând sau îl înfometează prin exploatare; dacă face profit de pe urma suferinței semenilor săi sau se sacrifică pe sine pentru a le alina suferințele.
Dumnezeu are un plan pentru întreaga omenire, dar are un plan pentru fiecare ființă omenească în parte. Iar acest plan conține tot ce poate fi mai bun pentru om, atât pentru viața aceasta, cât mai ales privitor la viața viitoare. „Căci Eu știu gândurile pe care le am față de voi”, zice Domnul, „gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” (Ieremia 29,11).
Însă acest plan al Creatorului poate fi zădărnicit prin propriile noastre acțiuni. Oricât ni s-ar părea de nesemnificative și mărunte acțiunile noastre (fie că e vorba de atitudini, cuvinte sau fapte), ele fie se opun planului lui Dumnezeu, fie se înscriu în acest plan.
Pe planeta noastră unii respectă Creația, în timp ce alții o distrug; unii pun umărul la înaintarea Evangheliei, în timp ce alții rămân indiferenți sau chiar se opun; unii zidesc, în timp ce alții distrug; unii contribuie la binele societății, în timp ce alții lucrează la degradarea ei.
Însă Dumnezeul dragostei, așa cum este zugrăvit pe paginile Scripturii, nu poate rămâne indiferent față de ceea ce se întâmplă pe pământ. El Însuși ne asigură de acest mare adevăr: „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică, și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57,15).
Judecata finală, în care Judecătorul Suprem va trage linie și va chema orice suflet omenesc să dea socoteală de modul în care a gestionat harul care i s-a acordat, este dovada supremă că lui Dumnezeu nu-I este indiferent ceea ce se întâmplă pe pământ acum, în această viață. Lui Dumnezeu Îi pasă de noi, indiferent cât suntem de mici și neînsemnați în ochii lumii.
Și dacă astfel stau lucrurile, noi, care am fost creați după chipul și asemănarea Lui, nu ar trebui să ne pese și nouă de ceea ce se întâmplă în jur? Nu ar trebui să ieșim din „buncărele” egoismului și ale indiferenței noastre, și să aruncăm o privire spre nevoile celor din jur?
„Acești foarte neînsemnați frați ai Mei”
Un alt adevăr luminos, care răzbate din conținutul acestei ultime parabole a Mântuitorului, și care ne surprinde în mod plăcut și încurajator, este faptul că Însuși Judecătorul Suprem, în Persoana lui Iisus Christos, Se identifică cu cei mai umili, mai sărmani și mai persecutați dintre oameni. Pilda oilor și caprelor ne dovedește – pentru a câta oară? – că Dumnezeu este întotdeauna de partea celui ce suferă.
Când Mântuitorul agoniza pe cruce, așteptându-Și sfârșitul, batjocoritorii L-au provocat cu aroganță: „Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoare-Te de pe cruce!” (Matei 27,40). Pentru a ne salva din tragedia păcatului și a morții, Iisus nu a dat curs provocării satanice. Nu a coborât de pe cruce, ci Și-a dus misiunea până la capăt. El însă a coborât după aceea, și coboară și azi, zi de zi, din locul slăvit al locuinței cerești, pentru a Se identifica cu „acești foarte neînsemnați frați ai Săi”.
Ce surpriză! Judecătorul Suprem, Cel în fața căruia se pleacă în adorare miliardele de îngeri și ființe sfinte, și în fața căruia tremură legiunile demonice ale iadului, îi consideră pe cei mai umili, mai nevoiași și mai prigoniți dintre oameni frații Săi!
Cândva, cineva s-a supărat pe mine pentru că am afirmat despre Iisus că este fratele nostru mai mare. Persoana în cauză (de altfel foarte credincioasă în confesiunea ei), considera această afirmație ca fiind o încumetare din partea mea. Cum îndrăznesc eu, omul păcătos, să mă consider frate cu Domnul nostru Iisus, Creatorul tuturor lucrurilor?
Însă răspunsul la această dilemă se află chiar în această ultimă parabolă a Mântuitorului. Iisus îi consideră frați nu doar pe împărați sau președinți de state, nu doar pe parlamentari și manageri ai unor mari companii, nu doar pe savanți, pe oamenii de cultură sau liderii religioși. El Se identifică cu cei mai neînsemnați oameni în ochii lumii. De ce?
Pentru că înainte de a fi Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Supremul Judecător a trăit El Însuși experiența celor mai umili oameni. Creatorul S-a întrupat într-un mod atât de real, încât El Însuși a trebuit să cunoască pe propria Sa piele ce înseamnă sărăcia, munca istovitoare, oboseala, foamea, setea, disprețul, singurătatea, batjocura, suferința și moartea.
El Însuși a trăit rușinea de a Se simți dezbrăcat pe cruce, înconjurat de mulțimea batjocoritoare. El Însuși a simțit ce înseamnă foamea și setea în pustia ispitirii. El Însuși S-a simțit străin și singur, părăsit chiar și de cei mai apropiați Lui, într-o lume care L-a lepădat.
De aceea, El poate înțelege trăirile și aspirațiile celor lipsiți, suferinzi și disprețuiți mai bine decât oricine altcineva. Și tocmai pentru acest motiv Iisus Christos va fi un Judecător drept. În ziua încheierii tuturor socotelilor, Mântuitorul, în calitatea Sa de Judecător Suprem, le va spune multora dintre oameni:
„Când Eu muream de foame aproape de casa voastră, voi aruncați mâncarea la gunoi, căci aveați mai mult decât trebuia. Când „acești foarte neînsemnați frați ai Mei” din țările lumii a treia cădeau pe străzile prăfuite, secerați de foame și sete, companiile voastre aruncau grâul și laptele în mare, ca să nu scadă prețul și să nu li se diminueze profitul.
Când Eu nu mai puteam de sete, voi vă permiteați să faceți baie în lapte și ciocolată, având mai multă grijă de tenul vostru decât de sufletul vostru. Când Eu căutam adăpost, voi vă ferecați în vilele și casele voastre de vacanță, surzi la strigătele de ajutor ale celor fără un acoperiș de deasupra capului.
Când Eu tremuram de frig în toiul iernii, îmbrăcat cu zdrențe, în șifonierele voastre nu mai era loc pentru atâtea haine la modă. Când Eu eram lipsit și sărac, pentru că un dezastru mi-a răpit tot ce agonisisem, voi mâncați semințe și popcorn în fața televizorului, fără să simțiți niciun sentiment de compasiune față de suferința Mea.
Când Eu eram bolnav pe patul de spital, voi furați din medicamentele care Mi-ar fi alinat suferința și Mi-ar fi prelungit viața. Iar atunci când o întâmplare nefericită M-a făcut să ajung la închisoare, în loc să Mă consolați și să-mi oferiți un umăr pe care să plâng, M-ați disprețuit ca pe un infractor de rând.
Da, la judecata finală nu va conta atât de mult ce am crezut despre Dumnezeu, ci ceea ce am făcut din dragoste pentru aproapele nostru. Nu va conta atât de mult dacă am fost ași în doctrine biblice și mereu prezenți și îmbrăcați „la patru ace” la serviciile divine, ci modul în care ne-am trăit umanitatea. În final va conta un singur lucru: dacă am fost sau nu OAMENI.
sursa: https://www.loribalogh.ro/