Categoria: Parabolele lui Isus
Luca 18,1‑8
„Iisus le-a spus o pildă ca să le arate că trebuie să se roage necurmat și să nu se lase. El le-a zis: „Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina. În cetatea aceea era și o văduvă care venea des la el și-i zicea: „Fă-mi dreptate în cearta cu pârâșul meu.” Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar în urmă și-a zis: „Măcar că de Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu mă rușinez, totuși pentru că văduva aceasta mă tot necăjește, îi voi face dreptate, ca să nu tot vină și să-mi bată capul.” Domnul a adăugat: „Auziți ce zice judecătorul nedrept? Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El oare credința pe pământ?”
Ce poți face când nu mai e nimic de făcut?
În viziunea evanghelistului Luca, singurul care relatează această parabolă a Domnului, Pilda judecătorului nedrept a fost rostită de Iisus în finalul predicii despre revenirea Sa în glorie. Vorbindu-le ucenicilor Săi de atunci, dar mai ales ucenicilor Săi din ultima generație, Mântuitorul le atrage atenția asupra unor pericole majore care ar putea să le afecteze pregătirea pentru acest unic și măreț eveniment, răpindu-le în final chiar mântuirea.
Contrafaceri ale revenirii Sale, însoțite de o stare generală de indolență a societății omenești, asemănătoare cu cea din vremea lui Noe și Lot (vezi Luca 17,22‑37), vor pune la grea încercare credincioșia și răbdarea copiilor lui Dumnezeu din ultima generație. De ce credincioșia? Pentru că într-o lume tot mai secularizată și materialistă, o lume tot mai nepăsătoare față de valorile spirituale, e greu, e din ce în ce mai greu să înoți contra curentului. De ce răbdarea? Pentru că așteptarea întâlnirii cu persoana iubită te face să percepi timpul ca fiind dilatat. Minutele devin ore, orele par a fi zile, iar zilele sunt percepute ca trecând greu, asemenea anilor.
Ideea de răbdare cauzată de amânarea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu apare chiar în finalul parabolei, când Însuși Mântuitorul recunoaște că Tatăl ceresc „zăbovește față de aleșii Lui, care strigă zi și noapte către El” (Luca 18,7).
Și atunci, ce e de făcut? Când Dumnezeu pare să întârzie împlinirea promisiunilor Sale, când pericole se ivesc la tot pasul pe calea copiilor lui Dumnezeu, când societatea în marea ei majoritate se îndreaptă cu viteză maximă spre pierzare, trăgând după ea, asemenea unei tornade, tot ce i se opune, ce le mai rămâne de făcut celor ce doresc mântuirea? Ce mai poți face când nu mai e nimic de făcut?
Răspunsul Domnului este simplu: rugăciunea. Și nu orice fel de rugăciune, ci rugăciunea stăruitoare. Acesta este motivul pentru care Iisus a rostit Pilda judecătorului nedrept în finalul predicii Sale despre revenirea Sa și despre unele semne care o vor precede. „Iisus le-a spus o pildă ca să le arate că trebuie să se roage necurmat, și să nu se lase” (Luca 18,1)
La antipozi
Cele două personaje ale parabolei nu sunt alese la întâmplare. Pe de o parte avem un magistrat arbitrar, fără suflet și fără nici un sentiment al responsabilității. Un om fără Dumnezeu, fără valori morale, care nu dă socoteală nimănui. El îi reprezintă pe mai marii lumii noastre, pe cei puternici, bogați și influenți, dar care sunt tot mai indiferenți față de suferințele celor din jurul lor. Sunt acei oameni aroganți și egoiști, interesați doar de propriile lor profituri, care sunt în stare să calce pe cadavrele semenilor lor pentru a-și atinge scopurile.
În viața lor nu există loc pentru Dumnezeu, pentru spiritualitate și pentru dragostea de aproapele. „Gândul veșniciei” (vezi Eclesiastul 3,11), lăsat de Creator în inima fiecărei ființe umane, este înăbușit de gândul vieții efemere, trăită asemenea unei lumânări aprinse la ambele capete.
Pe de altă parte, avem o văduvă săracă, năpăstuită și rămasă fără niciun sprijin omenesc. Dacă acea văduva ar fi trăit în zilele noastre, când există posibilitatea de a munci pentru a te întreține, când există ajutoare sociale, pensii și tot felul de legi și ONG-uri care oferă protecție persoanelor defavorizate, drama nu ar fi fost atât de mare.
Însă parabolă a fost rostită într-o vreme și într-o societate în care nu existau astfel de posibilități. Într-o lume condusă de bărbați, o văduvă, dacă nu era sprijinită de membrii familiei lărgite, era supusă tuturor riscurilor, fără nicio șansă de a-și învinge condiția umilă. Mai mult decât atât, văduva din pildă avea și un dușman.
Nu ni se spune ce rău îi făcea acest dușman care încerca să profite de situația ei precară și de vulnerabilitatea ei. Poate că acest om refuza să-i mai plătească o datorie mai veche, sau poate că dorea să pună mâna pe bruma de avere pe care o mai avea după moartea bărbatului. Sau poate că el refuză să-i înapoieze o proprietate sau un bun pe care-l închiriase de la ea. Nu știm în ce consta răul pe care acest om dorea să-l facă sărmanei văduve. Cert este că singura șansă pentru ca văduvei să i se facă dreptate în cearta cu pârâșul ei era judecata.
Așadar, parabola ne prezintă două personaje situate la antipozii societății: un judecător arogant și corupt, aflat în vârful piramidei sociale, și o biată văduvă năpăstuită, aflată la baza aceleiași piramide. În fața acestei realități descurajatoare, se ridică aceeași întrebare: Ce mai poți face tu, un om umil, necăjit și fără niciun sprijin omenesc, când toată societatea, în frunte cu liderii ei, este indiferentă la suferința ta? Sau și mai rău, când toată societatea se ridică împotriva ta?
Și dacă vedem în personajele parabolei două simboluri: judecătorul suprem reprezentând lumea secularizată cu liderii ei aroganți, iar văduva năpăstuită reprezentând mica și umila „turmă” a Bisericii lui Christos, întrebarea capătă și mai multă greutate. Într-o astfel de lume ostilă lui Dumnezeu și ostilă față de adevăr și dreptate, are Biserica vreo șansă să fie tratată cu dreptate?
Răspunsul Mântuitorului este încurajator. Rugăciunea stăruitoare are puterea să schimbe lucrurile și să încline balanța în favoarea copiilor lui Dumnezeu.
O parabolă a contrastelor
În mod cu totul greșit, unii au văzut în judecătorul din pildă un simbol al lui Dumnezeu, iar în văduva un simbol al omului neajutorat, care trebuie să-I ceară insistent lui Dumnezeu un lucru de care are nevoie. Fără această insistență, nu există nicio șansă ca omul să primească lucrul dorit.
Însă cei care interpretează în acest mod Pilda judecătorului nedrept pierd din vedere faptul că această parabolă nu Îl prezintă pe Dumnezeu prin comparație, ci prin contrast. Dumnezeu nu are cum să Se identifice cu judecătorul din pildă, pe care Însuși Mântuitorul îl numește „judecătorul nedrept” (Luca 18,6).
Biblia este plină de pasaje care vorbesc despre dreptatea lui Dumnezeu în toate acțiunile și în toate relațiile pe care le are cu creaturile Sale:
„Domnul este drept în toate căile Lui și milostiv în toate faptele Lui” (Psalmul 145,17).
„Cine este înțelept să ia seama la aceste lucruri? Cine este priceput să le înțeleagă? Căci căile Domnului sunt drepte și cei drepți umblă pe ele, dar cei răzvrătiți cad pe ele” (Osea 14,9).
Cartea Apocalipsei surprinde momentele de final ale istoriei, caracterizate de lupta dintre forțele binelui și cele ale răului, în care cei mântuiți din toate timpurile vor recunoaște înaintea întregului Univers: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15,3).
Contrastul dintre judecătorul nedrept și Dumnezeul dreptății reiese în mod evident din cuvintele cu care Domnul Iisus încheie parabola: „Domnul a adăugat: „Auziți ce zice judecătorul nedrept? Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Luca 18,6‑8).
Nu, Dumnezeu nu este acel judecător suprem, prea ocupat cu conducerea Universului și menținerea ordinii în vasta Sa Creație, pentru a Se ocupa și de o biată văduva care-și caută dreptatea. Însă nici noi nu suntem o „văduvă” în relația noastră cu Dumnezeu. În parabolă, între judecătorul nedrept și văduvă nu există nicio relație. Pentru judecător, văduva este o străină incomodă, un nimeni, un număr de dosar prăfuit, și nimic mai mult.
Oare așa ne privește Dumnezeu pe noi? Am afirmat mai devreme că Biserica lui Christos, turma cea mică a Rămășiței poporului Său, poate să se identifice cu acea văduvă năpăstuită din pildă. Dar numai în relația ei cu lumea și mai marii ei. Cei care nu cred în Dumnezeu sau care, asemenea lui Nietsche, afirmă că Dumnezeu e mort, au dreptate din punctul lor de vedere să considere Biserica lui Christos ca fiind o „văduvă”.
Însă în relația cu Dumnezeu, noi nu suntem o „văduvă”, ci o „mireasă”. Suntem copiii Săi, familia Sa, suntem frați și surori în Domnul Iisus Christos. Biblia este plină de referințe care întăresc acest adevăr mângâietor:
„Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Și dacă suntem copii, suntem și moștenitori; moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Christos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El” (Romani 8,16.17).
„Așa că nu mai ești nici rob, ci fiu. Și dacă ești fiu, ești și moștenitor prin Dumnezeu” (Galateni 4,7).
„Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem. Lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3,1.2).
În concluzie, Dumnezeu nu este un judecător nedrept și ursuz ca cel prezentat în parabolă, un judecător care trebuie bătut la cap pentru a face dreptate unei văduve sărmane. Dimpotrivă, El este un Tată generos, căruia îi face o mare plăcere să le ofere copiilor Săi binecuvântările de care au nevoie. Prin natura Sa, El vrea să le ofere dragoste, protecție, har și, în final, mântuire veșnică.
Dacă un tată pământesc vrea să le ofere copiilor Săi tot ce este mai bun pentru această viață, dar mai ales pentru viața viitoare, de ce să ne așteptam la mai puțin din partea Tatălui nostru ceresc?
Doriți să aveți o vagă idee despre dragostea Sa fața de noi? Atunci faceți o sumă a celor mai bune și nobile sentimente de care este capabil un părinte omenesc, și înmulțiți-le cu infinitul! Care va fi rezultatul?
„Domnul mi se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire veșnică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea” (Ieremia 31,3).
„Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău! Eu dau Egiptul ca preț pentru răscumpărarea ta, Etiopia și Saba în locul tău. De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine, și popoare pentru viața ta” (Isaia 43,3.4).
Noi nu suntem o „văduvă” în ochii lui Dumnezeu. Dacă văduva din pildă nu avea altă soluție decât să-l obosească pe judecător cu insistența ei până i se va face dreptate, noi nu suntem puși să facem presiuni asupra lui Dumnezeu pentru ca El sa ne asculte cererile.
Dumnezeu cunoaște problemele noastre înainte ca să le prezentăm în rugăciune, și uneori ne răspunde chiar în timpul rugăciunii. Când profetul Daniel se ruga pentru poporul său ținut captiv în Babilon, îngerul Gabriel a venit la el cu răspunsul cerului chiar în timpul rugăciunii: „Când ai început tu să te rogi, a ieșit cuvântul și eu vin să ți-l vestesc, căci tu ești prea iubit și scump” (Daniel 9,23).
Un Tată ceresc iubitor și generos! Ce ar putea să-și dorească mai mult un om păcătos, care dorește mântuirea?
„Să se roage necurmat și să nu se lase!”
Spre deosebire de alte parabole rostite de Iisus, în care mesajul trebuie dedus, Pilda judecătorului nedrept este precedată chiar de mesajul ei central: „Iisus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat, și să nu se lase” (Luca 18,1).
Îndemnul la stăruință în rugăciune, ilustrat de conținutul parabolei, trebuie însă înțeles în contextul predicii Mântuitorului despre a doua Sa venire și evenimentele dramatice care o vor preceda.
Ce înseamnă a te ruga necurmat și a nu te lăsa, conform acestui mesaj? Este oare voia lui Dumnezeu ca omul să renunțe la orice responsabilitate și să se dedice rugăciunii 24 h din 24 h? Oare stăruința în rugăciune înseamnă să insistăm la Dumnezeu cu o anumită cerere până când El, asemenea judecătorului nedrept din parabolă, ne va împlini cererea ca să scape de noi? Ce înseamnă să ne rugăm necurmat și să nu ne lăsăm?
Unii au înțeles că stăruința în rugăciune este un fel de pârghie în mâinile omului care forțează mâna lui Dumnezeu să lucreze în felul în care doresc ei, împlinindu-le cererile. Cu cât mai multe rugăciuni, cu atât succesul e mai sigur. Cu cât sunt mai pline de patos, cu atât aceste rugăciuni au șanse să fie împlinite.
Însă aceasta nu e credință, ci încumetare. Aparent, cele două nu se deosebesc prea mult. În esență însă, deosebirea dintre credință și încumetare este uriașă. Dacă credința înseamnă să aștepți împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu atunci când mergi pe căile Sale, încumetarea înseamnă să pretinzi împlinirea acelorași făgăduințe atunci când mergi pe propriile tale căi, nu pe ale Domnului. Or stăruință în rugăciune, așa cum o înțeleg unii creștini, seamănă mai mult cu încumetarea decât cu manifestarea credinței.
Se pare însă că cei care se folosesc de rugăciune în acest mod nu înțeleg un lucru esențial cu privire la Dumnezeu: El nu este doar Suveranul Universului și Creatorul nostru, ci El este și Tatăl nostru. Care tată pământesc așteaptă de la copiii săi să ceară un anumit lucru de cinci, zece, o sută sau o mie de ori pentru a i-l oferi? Dacă ceea ce cere copilul este ceva bun, nu i-l va oferi tatăl său cât mai curând?
A stărui în rugăciune nu înseamnă a insista cu aceeași cerere până când Îl obligăm pe Dumnezeu să ne răspundă. Dacă în aceasta ar consta stăruința pe care o așteaptă Dumnezeu de la noi, atunci ar trebui să luăm lecții de la păgâni. Pe muntele Carmel, cei 850 de preoți ai lui Baal și ai Astarteei, au strigat cu insistență de dimineața până seara la zeii lor, și-au făcut tăieturi în carne cu săbiile și sulițele până când a curs sânge pe ei și au aiurat, doar-doar le va fi ascultată cererea (vezi 1 Împărați 18,26‑29).
Tatăl nostru ceresc nu are nevoie de o astfel de „stăruință” în rugăciune pentru a ne împlini cererile. A ne ruga necurmat și a nu ne lăsa înseamnă pur și simplu a fi mereu în comuniune cu Dumnezeu, mereu pe lungimea de undă a cerului. În contextul marii lupte dintre bine și rău, dar mai ales pentru ultimele generații de credincioși care vor trăi evenimentele ce vor precede revenirea Mântuitorului, rugăciunea nu este o opțiune ocazionată de anumite sărbători sau evenimente speciale, ci ea devine un mod de viață.
Iată cum este redat textul din Luca 18,1 în alte traduceri ale Bibliei:
„Iisus le-a spus o parabolă pentru a le arăta că trebuie să se roage mereu și să nu se relaxeze” (Louis Second – fr.).
„Apoi Iisus le-a spus discipolilor Săi o parabolă pentru a le arăta că trebuie să se roage întotdeauna și să nu cedeze” (NIV – en.).
„Și le spunea o pildă cum trebuie să se roage totdeauna și să nu-și piardă nădejdea” (Biblia Sinodală – rom.).
„Și le-a spus o parabolă că ar trebui să se roage totdeauna și să nu se descurajeze” (Fidela – rom.).
Ai avut momente în viață în care ai simțit că nu te mai poți ruga? Ai avut vreodată simțământul că Dumnezeu e prea departe și prea ocupat cu lucrurile importante ale Universului pentru a-ți asculta și umilele tale cereri? Sau, fiind mult prea ocupat cu grijile vieții sau cu plăcerile ei, pur și simplu ai neglijat să te rogi?
Dacă ai trecut prin asemenea momente, atunci mesajul Pildei judecătorului nedrept este și pentru tine. Roagă-te necurmat și nu te lăsa. Roagă-te mereu, zi de zi, și atunci când îți merge bine, dar și atunci când îți merge rău. Nu-ți pierde nădejdea dacă răspunsul întârzie. Dumnezeu e Tatăl nostru și El știe cel mai bine când și dacă trebuie să dea curs cererii tale.
Fii mereu pe lungimea de undă a cerului, și nu te lăsa descurajat de împrejurări. Cere-i Domnului tot ce dorești, dar nu uita să adaugi: „Facă-se voia Ta!” Dumnezeu ascultă toate rugăciunile copiilor Săi. Numai că, în marea Sa înțelepciune, la unele dintre ele răspunde: „Da, chiar acum!”; la altele răspunde: „Da, dar mai târziu!”, iar la altele răspunde: „Nu, nu e spre binele tău!”
Poate că într-o zi vei înțelege că cel mai mare câștig al vieții de rugăciune nu e împlinirea uneia sau alteia dintre cererile adresate lui Dumnezeu, ci însăși comuniunea cu El. Iar atunci când Mântuitorul va reveni și tu vei sta înaintea Lui, nu te vei simți un străin în prezența Sa. Îți vei regăsi Tatăl și te vei simți din nou ACASĂ.
Iată de ce trebuie să ne rugăm necurmat și să nu ne lăsăm.
sursa: https://www.loribalogh.ro/