Categoria: Parabolele lui Isus
Matei 11,16‑19; Luca 7,31‑35
„Cu cine voi asemăna neamul acesta de oameni? Seamănă cu niște copilași care șed în piețe și strigă la tovarășii lor: „V-am cântat din fluier și n-ați jucat; v-am cântat de jale și nu v-ați tânguit.” Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, și ei zic: „Are drac!” A venit Fiul omului mâncând și bând, și ei zic: „Iată un om mâncăcios și băutor de vin, un prieten al vameșilor și al păcătoșilor!” Totuși, înțelepciunea a fost îndreptățită din lucrările ei.”
Jocurile copilăriei
Lumea copilăriei este plină de lecții pentru adulți. Iar cei care iau seama la aceste lecții au numai de câștigat, căci vor deveni mai înțelepți și vor fi mai aproape de idealul pe care îl are Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.
Acesta este motivul pentru care Însuși Mântuitorul, referindu-Se la copii, a afirmat că „Împărăția cerurilor este a celor ca ei” (Matei 19,14). Mai mult decât atât, într-o ocazie în care ucenicii L-au întrebat: „Cine este mai mare în Împărăția cerurilor?”, „Iisus a chemat la El un copilaș, l-a pus în mijlocul lor și le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Matei 18,1‑3).
Este adevărat că Biblia face distincție între aspectele în care ar trebui să fim asemenea copiilor și cele în care nu ar trebui să ne asemănăm lor. Scriindu-le credincioșilor din Corint, apostolul Pavel îi îndeamnă pe aceștia: „Fraților, nu fiți copii la minte, ci la răutate fiți prunci, iar la minte, fiți oameni mari!” (1 Corinteni 14,20). Iar credincioșilor din Efes același apostol le scrie să nu mai fie „copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătura” (Efeseni 4,14).
Însă dincolo de lipsurile inerente vârstei copilăriei (imaturitatea gândirii, naivitatea și credulitatea), perioada copilăriei ne oferă lecții prețioase pentru dezvoltarea caracterelor noastre. Iar Mântuitorul, care a știut să extragă din ocupațiile zilnice ale oamenilor, din natură și din relațiile interumane lecții importante de viață, s-a folosit și de vârsta copilăriei pentru a ne învăța pe noi, cei maturi, cum putem ajunge mai aproape de idealul lui Dumnezeu pentru noi.
„Hai să ne jucăm!”
Parabola pe care o avem în atenție nu are titlu. Am numit-o „Pilda jocurilor de copii” deoarece este construită pe un joc al copilăriei, probabil prezent în toate culturile și zonele geografice ale lumii: „Hai să ne jucam de-a…”
Cu toții ne aducem aminte de frumoșii și inocenții ani ai copilăriei, în care ne jucam de-a tații și mamele, de-a războiul, de-a școala sau de-a regii și prințesele. Jocurile acestea nu făceau decât să imite diferite aspecte din viața celor maturi.
Fiind foarte apropiat de copii, pe care îi observa cu plăcere în jocurile lor inocente, Iisus îi privea adesea, bucurându-Se de bucuriile lor nevinovate și – de ce nu? – jucându-Se El Însuși cu ei. Altfel nu ne putem explica atracția pe care copiii o simțeau față de Persoana Sa.
Parabola redată de evangheliștii Matei și Luca ne sugerează o scenă petrecută într-o piață a cetății la căderea serii. Două grupuri de copii obosiți, cu siguranță și flămânzi, șed tolăniți pe pietrele răcoroase ale treptelor și schimbă câteva replici.
Unul dintre grupuri încă mai dorea să se joace. De aici și invitația: „Hai să ne jucam de-a nunta!” Și în clipa următoare, fără să aștepte reacția celuilalt grup de copii, încep să imite fluierele alaiului nupțial, așteptând ca ceilalți copii, din celălalt grup, să înceapă să danseze. Însă aceștia nu mai au chef de joacă. Sunt poate prea obosiți, prea flămânzi sau poate prea plictisiți pentru a începe un nou joc.
Totuși copiii din primul grup nu renunță la idee: „Buuun, dacă nu vreți să ne jucăm de-a nunta, haideți să ne jucam de-a înmormântarea! Vreți?” Și copiii jucăuși încep să imite o melodie funebră, sperând ca de data aceasta și ceilalți copii vor intra în joc, imitând bocitoarele, jelind și bătându-se în piept.
Însă nici acest joc nu-i atrage pe copiii din al doilea grup. În final, toți sunt obosiți și nemulțumiți: unii pentru că propunerile lor fuseseră refuzate, iar alții, pentru că toate aceste propuneri îi plictisiseră.
Din această scenă, pe care Iisus cu siguranță o privise cândva într-una dintre cetățile Palestinei, El extrage o lecție spirituală de mare valoare. Dar pe cine simbolizează copiii din această parabolă? Și de ce sunt ei împărțiți în două tabere, strigând unii la alții? Pentru a înțelege semnificația parabolei, este necesar să cunoaștem contextul în care a fost rostită.
Contextul jocului
Pilda jocurilor de copii este încadrată de discuția purtată de Iisus cu trimișii lui Ioan Botezătorul, aruncat în temnița din porunca lui Irod, și mustrarea cetăților nepocăite, în care Mântuitorul făcuse cele mai multe dintre minunile Sale: Horazin, Betsaida și Capernaum (vezi Matei 11,2‑15; 20‑24).
La întrebarea trimișilor lui Ioan Botezătorul: „Tu ești Acela care are să vină, sau să așteptăm pe altul?” (vezi Matei 11,3), Iisus nu răspunde direct, ci prezintă câteva aspecte ale lucrării Sale, din care ei înșiși, dar mai ales Ioan, să tragă singuri concluziile și să găsească răspunsul dorit: „Drept răspuns, Iisus le-a zis: „Duceți-vă și spuneți lui Ioan ce auziți și ce vedeți: Orbii își capătă vederea, șchiopii umblă, leproșii sunt curățați, surzii aud, morții învie și săracilor li le propovăduiește Evanghelia. Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” (Matei 11,4‑6).
Apoi, după plecarea delegației trimise de Ioan Botezătorul, Mântuitorul le vorbește mulțimilor adunate despre lucrarea acestuia în termeni cât se poate de laudativi, specificând faptul că în persoana și lucrarea sa a fost împlinită profeția din Maleahi 3,1: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea…”
Mai mult decât atât, Iisus îl numește pe Ioan cel mai mare profet care s-a născut vreodată pe pământ: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuți din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11,11).
Și acum, ținând cont de aceste realități (lucrarea de necontestat a Mântuitorului, pregătită de lucrarea celui mai mare profet al lui Dumnezeu), se naște marea dilemă: Cum este posibil ca, în prezența atâtor dovezi și minuni care vorbeau despre originea divină a lucrării celor doi, totuși să existe atâta nepăsare, atâta necredință și răzvrătire, ca în cetățile nepocăite amintite?
De ce poporul ales a respins deopotrivă lucrarea lui Ioan Botezătorul, dar și pe cea a Fiului lui Dumnezeu? Ce ar mai fi putut face Dumnezeu pentru un popor înclinat spre neascultare, care rămâne indiferent la orice încercare a Sa de a-l trezi la realitate?
Pilda jocurilor de copii a fost rostită în acest context al mustrării pe care Mântuitorul a adresează propriului Său popor, dar mai ales conducătorilor săi religioși, pentru indolența de care dădeau dovadă față de încercările cerului de a-i aduce înapoi pe calea cea bună, pe calea mântuirii.
Jocul și minusurile unei generații
Pilda jocurilor de copii începe cu o întrebare retorică: „Cu cine voi asemăna neamul acesta de oameni?” (Matei 11,16). Cuvântul „neam” are două sensuri principale, ambele valabile în cazul interpretării parabolei.
Primul sens este cel de „popor”, „națiune”, iar în acest caz expresia „neamul acesta” se referă la poporul iudeu. Există însă și un al doilea sens, la fel de corect, termenul referindu-se la generația din vremea Mântuitorului. De altfel, cele mai multe traduceri ale Bibliei folosesc termenul „generație” în locul cuvântului „neam”.
Intenția evidentă a Mântuitorului a fost aceea de a schița un portret moral al poporului iudeu, în general, dar mai ales un portret al generației contemporane cu El, insistând asupra unui mare minus al comportamentului acestuia. Punând degetul pe rană, Iisus a încercat să explice cum a fost posibil ca un popor atât de privilegiat ca poporul evreu, și o generație care a beneficiat de lucrarea celui mai mare profet al tuturor timpurilor, Ioan Botezătorul, dar mai ales de lucrarea Fiului lui Dumnezeu întrupat, să ajungă să-L respingă pe Mesia cel mult așteptat.
În timpul lucrării Sale publice, în jurul Mântuitorului s-au adunat mulțimi de oameni din toate categoriile sociale. Este adevărat că cei mai mulți Îl căutau pentru a beneficia de minunile care însoțeau lucrarea Sa, după cum Însuși Iisus a remarcat într-o ocazie: „Adevărat, adevărat vă spun că Mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâinile acelea și v-ați săturat” (Ioan 6,26).
Erau însă și oameni sinceri, care căutau prezența lui Iisus, mulți dintre aceștia făcând parte din categorii sociale disprețuite și marginalizate: prostituate, vameși și cerșetori. Venind în contact cu viața și lucrarea Mântuitorului, acești oameni schimbau brusc „macazul” vieții lor și se integrau bucuros în proiectul Său.
Doar o categorie socială foarte influentă manifesta o mare rezervă, și chiar ostilitate, față de persoana și lucrarea lui Iisus: liderii religioși ai vremii: fariseii, cărturarii și preoții, adică tocmai acei oameni influenți care, potrivit cunoștințelor lor teologice, ar fi trebuit să-L recunoască pe Mesia în viața și lucrarea lui Iisus.
Numai că acești oameni refuzau să coboare în arenă și să se implice activ în proiectul lui Iisus, preferând să rămână în tribune, inactivi, ineficienți, ursuzi și găsind tot felul de motive care să justifice atitudinea lor. Iar dacă totuși Îl căuta vreunul dintre fruntașii poporului, o făcea noaptea, ca să nu fie văzut (Nicodim – Ioan 3,1), sau pe fugă, asemenea tânărului fariseu bogat (vezi Marcu 10,17).
De fapt, în această parabolă minusculă Iisus deplânge lipsa de angajament a conducătorilor religioși ai vremii, care, prin exemplul și influența lor, au făcut ca aproape un întreg popor să-L respingă pe Mesia. Pilda este un reproș adresat contemporanilor lui Iisus pentru faptul că stăteau pe margine ca simpli spectatori, criticând pe oricine, veșnic nemulțumiți, inactivi, nefolositori și, în final, respingând adevărul.
Pentru acești oameni Ioan Botezătorul era prea exagerat, prea extremist. Retras în pustiul Iudeii și ducând o viață foarte simplă, marele profet li se părea liderilor religioși ai vremii ca fiind prea intransigent și prea auster pentru a fi pe placul lor.
A venit însă Iisus, Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului, cu zâmbetul pe buze, amestecându-Se printre oameni, mâncând la masa vameșilor, atingându-Se de leproși și cerșetori, și invitându-i pe toți sa vină la „masa” mântuirii. Pentru ei, Iisus era prea indulgent cu unii oameni. În opinia lor, Mesia nu ar fi trebuit să aibă nicio legătură cu vameșii, prostituatele și cerșetorii, adică cu cei mai mari păcătoși. Cu atât mai puțin, El nu ar fi trebuit să coboare atât de jos încât să mănânce cu ei.
Pentru adversarii raționali ai Mântuitorului, El era prea sentimental; pentru zeloți, era prea melancolic; pentru saducheii liberali, era prea conservator, iar pentru fariseii conservatori, era prea liberal. Pentru cei comozi, Iisus era prea activ, iar pentru cei plini de zel, El era prea visător. Pentru cei încremeniți în tiparele lor, era prea revoluționar, iar pentru revoluționari, era prea lipsit de zel.
Asemenea copiilor indiferenți și la cântecele de nuntă, dar și la cele de înmormântare, generația Mântuitorului încremenise într-o indiferență fatală față de „jocul” în care El dorea să-i angreneze.
Parafrazând parabola, mesajul Mântuitorului ar suna astfel: „Vi l-am trimis pe Ioan Botezătorul care v-a invitat să intrați în mod activ în marele Meu proiect al mântuirii. Dar v-au enervat austeritatea, simplitatea și, mai ales, apelurile lui la pocăință. Apoi am venit Eu cu zâmbetul pe buze, căutând societatea tuturor și îmbiindu-vă cu promisiunile Mele. Însă și atitudinea Mea v-a enervat, refuzând să părăsiți imobilismul de care dați dovadă. Ce să vă mai spun? Vă comportați ca niște copii fără minte. Și nu vă dați seama că sunteți pe cale să pierdeți ultima șansă de a intra în „jocul” mântuirii. Ce aș mai fi putut face pentru voi și nu am făcut?”
Care ar fi fost atitudinea ideală a generației din vremea Mântuitorului? Ideal ar fi fost ca acei oameni să se pocăiască la solia adusă de Ioan, iar apoi să se bucure la vestea cea bună a mântuirii adusă de Iisus. Dar pentru că nu s-au pocăit cu adevărat la solia lui Ioan, ei nici nu s-au putut bucura cu adevărat de lucrarea și solia lui Iisus.
Pentru atitudinea lor plină de critică și căutare de pete în soare, ei au fost numiți atât de către Ioan Botezătorul, cât și de Iisus, „pui de năpârci” (vezi Luca 3,7; Matei 23,33). Probabil că nu există din partea cerului o caracterizare a unui om, sau a unui grup de oameni, mai dură și mai dureroasă ca aceasta.
Parabola jocurilor de copii este un rechizitoriu al prejudecăților omenești și al inimii împietrite. Pentru iudei, trimișii Domnului ar fi trebuit să corespundă propriilor lor tipare și șabloane, după cum își doreau și își imaginau ei că trebuie să fie. Aceste așteptări greșite i-au condus la incapacitatea de a-i recunoaște pe trimișii Domnului și, în final, la respingerea lor, fie că vorbim de profeți, fie că ne referim la Însuși Fiul lui Dumnezeu.
Acea generație căuta ceea ce dorea să găsească, nu ceea ce dorea Dumnezeu să le transmită. Ideile lor referitoare la felul în care trebuia să arate Mesia și lucrarea Sa erau deja formate. De aceea ei nu L-au recunoscut și acceptat.
Aceasta este trista constatare pe care evanghelistul Ioan o face la începutul Evangheliei sale: „El era în lume, și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1,10.11).
„Intră în joc!”
Pilda jocurilor de copii ne vorbește despre două clase de oameni care au existat în poporul lui Dumnezeu din toate timpurile, fie că vorbim de poporul Israel, fie că ne referim la Biserica lui Christos din zilele noastre. Despre cele două clase prezente în Biserica luptătoare ne vorbesc și alte parabole rostite de Domnul Christos, chiar dacă ele o fac din perspective diferite.
Pilda neghinei ne asigură de faptul că în Biserica lui Christos vor coexista până la secerișul final și „grâul” și „neghina” (vezi Matei 13,24‑30). Pilda năvodului ne arată că „plasa” Evangheliei va aduna și „pești buni”, și „pești răi” până când, în final, îngerii lui Dumnezeu „îi vor despărți pe cei buni din mijlocul celor răi” (vezi Matei 13,47‑50).
Pilda celor zece fecioare ne prezintă un alt tablou al Bisericii, în care cele două clase sunt simbolizate prin cele cinci „fecioare înțelepte” și cele cinci „fecioare neînțelepte” (vezi Matei 25,1‑13). Iar Pilda nunții fiului de împărat surprinde un alt adevăr dureros legat de Biserica lui Christos: nu toți membrii ei sunt îmbrăcați în „haina de nuntă” – haina neprihănirii lui Christos – oferită în dar de Împărat (vezi Matei 22,1‑14).
Pe cine reprezintă cele două grupuri de copii din parabolă? Privind atitudinea lor, nu ne este greu să le identificăm. În timp ce unii cântă, strigă și fac tot ce le stă în putință să-i angreneze și pe alții în joc, alții rămân indiferenți la eforturile lor, asemenea unor statui de piatră. Căci doar piatra rămâne impasibilă indiferent ce fel de muzică se cântă: de nuntă sau de înmormântare, o muzică veselă sau una tristă.
Pe vremea Mântuitorului, numărul celor care erau atinși de virusul apatiei spirituale se pare că era atât de mare încât El a fost nevoit să facă o constatare dureroasă, pe care o exprimă în finalul Pildei semănătorului: „Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, și-au închis ochii ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu și să-i vindec” (Matei 13,15).
Dar oare care este situația în Biserica lui Christos, care pretinde că se pregătește să-L întâmpine pe Domnul revenind în slava Sa? Diagnosticul pus de „Martorul credincios și adevărat” Bisericii Laodicea spune totul: „Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!” (Apocalipsa 3,15).
Privită din această perspectivă, Pilda jocurilor de copii este o mustrare severă adresată nouă, tuturor celor care ne lăsăm doborâți de „virusul” apatiei spirituale, al inactivității și al neimplicării în marele plan al lui Dumnezeu.
Scuze și pretexte pot fi ușor invocate de cei care refuză să intre în „joc”. Unii, în mândria lor, refuză să „joace” după cum le „cântă” alții, manifestând un spirit de independență asemănător cu cel care l-a condus pe Lucifer la rebeliunea din cer. Printre ei se numărau și fariseii și cărturarii din vremea lui Iisus, care au refuzat să „joace” după cum le cânta Ioan Botezătorul, apoi Însuși Fiul lui Dumnezeu. Ei erau obișnuiți ca doar ei să cânte și alții să joace după cum le cântau ei. Dar unde au ajuns cu această atitudine? L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel mult așteptat.
Alții încearcă să-și justifice neimplicarea în lucrarea lui Dumnezeu, așezându-se în „loja” nemulțumirii și a criticilor. Este mult mai comod să stai în tribune și să-i critici pe cei care se află în arenă, decât să cobori și să te alături celor care depun eforturi supraomenești pentru a realiza ceva.
Însă nemulțumiții și criticii de profesie din Biserică ar trebui să nu piardă din vedere un lucru important: Dacă lucrurile nu merg așa cum ne dorim, fie în Biserică, fie în familie sau societate, acest lucru își are cauza și în lipsa lor de implicare, în refuzul lor de a face ceva pentru bunăstarea Bisericii, pentru creșterea ei calitativă și cantitativă.
Am întâlnit în Biserică oameni ursuzi, nemulțumiți de tot ce se face sau nu se face, criticând predicile și pe cei ce le prezintă, criticând orice inițiativă și orice efort spre mai bine. I-aș întreba pe astfel de oameni: „Dacă tu ai fi pus să faci lucrul respectiv, l-ai face mai bine? Dacă tu ai fi însărcinat să predici de la amvonul bisericii, ai predica mai bine decât cel pe care îl critici acum cu atâta patos? Ești sigur că vei mulțumi toată lumea dacă se va face cum voiești tu?”
Asemenea copiilor capricioși din parabolă, ne este mult mai ușor să ne ascundem apatia și lipsa de chef în a lucra ceva pentru Domnul în spatele unor scuze, obiecții, nemulțumiri sau critici. Și, pentru moment, ne simțim bine în această postură, căci ce este mai comod: să faci ceva sau să nu faci nimic?
Însă, privind lucrurile pe termen lung, o asemenea atitudine este primejdioasă. Riscul este ca propria noastră conștiință să se altereze, iar talanții pe care i-am fi putut folosi în lucrarea lui Dumnezeu să-i îngropăm definitiv, până acolo încât nici nu vom mai ști că i-am avut vreodată.
Dumnezeu ne invită să intrăm în „jocul” marelui Său Plan al Mântuirii. În acest „joc” uneori trebuie să plângem cu cei ce plâng, alteori ni se cere să râdem cu cei ce râd. Uneori „jocul” este o sărbătoare, alteori el este o înmormântare. Uneori „jocul” este vesel, alteori este trist. Uneori ne bucurăm de dragoste, iertare și acceptare, alteori ni se cere pocăință, renunțare și sacrificiu. Cei înțelepți vor ști când să se bucure și când să plângă. Dar întotdeauna vor fi activi, vor face ceea ce știu mai bine, încrezându-se în călăuzirea Duhului Sfânt.
În acest plan nu există loc pentru leneși, inactivi, nemulțumiți și cei cu un spirit de permanentă critică, ci doar pentru oameni care au inițiative sau se alătură inițiativelor altora, oameni care vor să facă și ei ceva pentru Dumnezeu și pentru lumea din jur. Tentația de a rămâne pe tușă și a nu face nimic, ci doar a critica pe cei ce fac câte ceva, este mare. Însă în Împărăția lui Dumnezeu spiritul de critică și inactivitate nu are niciun viitor. Leneșii și nemulțumiții vor fi descalificați pentru totdeauna la judecata lui Dumnezeu.
Din fericire, în Biserică există și clasa celor care au inițiative, care sunt activi, care fac eforturi pentru înaintarea Evangheliei, chiar dacă uneori fac și greșeli. Fără eforturile și sacrificiile acestor oameni care se lasă conduși de Duhul lui Dumnezeu, Biserica nu ar mai fi ceea ce este astăzi, iar multe dintre privilegiile de care ne bucurăm și pe care le consideram normale nu ar mai fi existat.
Dumnezeu așteaptă de la fiecare dintre noi să ne aducem aportul în marele Plan al Mântuirii omului. El așteaptă să intrăm în „joc” și să nu mai fim asemenea acelor copii ursuzi și supărăcioși din parabola Domnului. Va mai rămâne cineva indiferent la o asemenea invitație?
sursa: https://www.loribalogh.ro/