Categoria: Parabolele lui Isus
Luca 16,1-9
„Iisus a mai spus ucenicilor Săi: „Un om bogat avea un ispravnic, care a fost pârât la el că-i risipește averea. El l-a chemat și i-a zis: „Ce aud eu vorbindu-se despre tine? Dă-ți socoteala de isprăvnicia ta, pentru că nu mai poți să fii ispravnic.”
Ispravnicul și-a zis: „Ce am să fac, dacă îmi ia stăpânul isprăvnicia? Să sap, nu pot; să cerșesc, mi-e rușine. Știu ce am să fac pentru ca, atunci când voi fi scos din isprăvnicie, ei să mă primească în casele lor.”
A chemat pe fiecare dintre datornicii stăpânului său și a zis celui dintâi: „Cât ești dator stăpânului meu? ” „O sută de măsuri de untdelemn”, a răspuns el. Și i-a zis: „Ia-ți zapisul și șezi degrabă de scrie cincizeci.” Apoi a zis altuia: „Dar tu, cât ești dator?” „O sută de măsuri de grâu”, a răspuns el. Și i-a zis: „Ia-ți zapisul, și scrie optzeci.”
Stăpânul lui a lăudat pe ispravnicul nedrept, pentru că lucrase înțelepțește. Căci fiii veacului acestuia, față de semenii lor, sunt mai înțelepți decât fiii luminii. Și Eu vă zic: „Faceți-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte, pentru ca atunci când veți muri, să vă primească în corturile veșnice.”
O pildă ieșită din tipare
Pilda ispravnicului necredincios sau, folosind o terminologie modernă, Pilda administratorului necinstit, este probabil parabola care ridică cele mai multe probleme în privința interpretării. Dificultatea constă în faptul că, în aparență, Mântuitorul laudă purtarea necinstită și incompetența unui administrator. Acest fapt ce ar veni în contradicție evidentă cu toate învățăturile morale pe care Iisus le-a dat ucenicilor în timpul activității Sale publice.
Însă Cel care a poruncit: „Să nu furi!” și „Să nu minți!” (vezi Exodul 20,15.16), putea oare să laude necinstea acestui ispravnic? Din relatarea evanghelistului Luca reiese clar cum îl evalua Mântuitorul pe acest administrator. Pentru El, acesta este un „ispravnic nedrept” (Luca 16,8) și nimic mai mult.
Totuși, dacă lauda adusă de stăpân slujitorului său reprezintă punctul culminant al parabolei, înseamnă că Iisus a găsit în această laudă ceva folositor și instructiv pentru ucenicii Săi. Unii teologi consideră că această pildă a fost spusă de Iisus ca o glumă, pentru a descreți frunțile ucenicilor după o predică plină de învățături solemne. Însă Mântuitorul nu glumea niciodată cu adevărul, iar concluziile din versetele 10‑12 ne arată că El a tratat subiectul cu cea mai mare seriozitate.
Cu privire la timpul, locul și împrejurările în care a fost rostită această parabolă, nu avem nicio informație. Cu toate acestea, contextul ne oferă un indiciu cu privire la faptul că pilda a fost rostită la scurt timp după pildele din capitolul 15: Pilda oii pierdute, Pilda drahmei pierdute și Pilda fiului risipitor. Probabil că Pilda ispravnicului necredincios a fost rostită în aceeași ocazie, respectiv cu câteva luni înainte de patimile și moartea Mântuitorului.
Deși pilda a fost rostită în prezența ucenicilor, Iisus avea în vedere și alte două categorii de oameni, prezente și ele în acea ocazie: fariseii și vameșii (vezi Luca 15,1.2; 16,14). Dacă ucenicii, care făceau parte din categoria oamenilor săraci și umili, erau destinatarii principali ai Pildei ispravnicului necredincios, următoarea pildă rostită în aceeași ocazie: Pilda bogatului nemilostiv, era adresată mai ales fariseilor și vameșilor.
Și este de înțeles de ce destinatarii celor două pilde erau diferiți. Pilda ispravnicului necredincios era un avertisment dat ucenicilor, în calitatea lor de administratori ai bogățiilor spirituale, încredințate lor de Dumnezeu, de a le folosi corect, atât în relația lor cu Stăpânul, cât și cu semenii lor. Pilda bogatului nemilostiv, dimpotrivă, era un avertisment dat celor bogați (în cazul nostru, fariseii și vameșii) de a folosi bogățiile lor materiale cu înțelepciune și în mod altruist.
Dincolo de toate aceste considerente, prin rostirea acestei parabole Mântuitorul a reușit să șocheze din nou auditoriul prezent, dar și pe cititorii Scripturilor de mai târziu. Este uimitor cum Mântuitorul reușește să scoată lecții de viață din exemple negative, cum este cel al unui judecător nedrept, un bogat nebun și un administrator necinstit.
Desigur, intenția lui Iisus nu a fost aceea de a-i propune pe aceștia drept modele de urmat. Dimpotrivă, acestea sunt modele negative, al căror comportament trebuie cu tot dinadinsul evitat de urmașii lui Christos. Și pentru că oameni bogați și fără suflet, judecători corupți și administratori necinstiți au existat întotdeauna și vor exista până la sfârșit, parabolele Domnului sunt mereu actuale prin învățăturile lor morale.
Limitele șmecheriei omenești
Personajul principal al alegoriei este un administrator șmecher. Acesta trebuie să fi avut un anumit grad de inteligență din moment ce a reușit să câștige inima stăpânului său, astfel încât acesta să-i încredințeze întreaga sa avere. Nu oricine se pricepe să administreze o avere uriașă ca cea a stăpânului din pildă.
Ne putem face o idee despre mărimea averii acestui stăpân privind la datoriile a doar doi dintre debitorii săi. O sută de bați (butoaie) de ulei de măsline reprezenta producția a aproximativ două hectare de teren pe care cresc circa 150 de măslini. Deoarece un bat era echivalentul a 36 l, acest datornic (probabil un arendaș) îi datora stăpânului său în jur de 3600 l de ulei de măsline ca taxă anuală. Însă 3,6 tone de ulei reprezenta o mică avere în acea vreme, ținând cont de faptul că uleiul de măsline era scump.
De asemenea, cei o sută de cori de grâu, cântărind fiecare circa 273 de kilograme, făceau că datoria celui de-al doilea arendaș să fie de aproximativ 27 t de grâu, ceea ce reprezenta recolta de pe 42 ha cultivate.
Este totuși de neînțeles cum acest ispravnic, care gestiona o avere uriașă, a fost atât de neglijent în privința responsabilității sale. În loc să aducă profit stăpânului său, așa cum era de așteptat, el a risipit averea acestuia, împuținând-o. Cum? Nu ni se spune. Poker, păcănele, pariuri, femei ușoare, vacanțe exotice? Probabil câte ceva din toate acestea, bineînțeles adaptate timpului.
Însă experiența pe care o are de trăit acest administrator ne dovedește – pentru a câta oară? – că șmecheria are limitele ei. Și nu doar ea, ci orice păcat, oricare ar fi el. Cineva, probabil un coleg invidios, sau poate unul care ținea la dreptate și la stăpânul său, a observat abaterile de la morală ale acestui administrator (de altfel inteligent!) și l-a pârât stăpânului.
Dar oare este frumos să pârăști? Uneori este diabolic. Însuși Satana este supranumit în Scriptură „pârâșul fraților noștri” (Apocalipsa 12,10). Sunt însă și situații, ca cea relatată în parabolă, în care „pâra” este necesară.
Probabil că acest tovarăș de slujbă a urmat pașii enunțați de Iisus în Matei cap.18, vorbind personal cu administratorul necinstit și atrăgându-i atenția că se află pe un drum primejdios. Probabil că a mai luat cu el alți doi sau trei martori și a repetat mustrarea. Dar când a văzut că acest administrator este incorigibil, a fost nevoit să-l denunțe stăpânului.
Iar acesta, șocat de cele auzite și cu încrederea înșelată, îl cheamă la ordine: „Ce aud eu vorbindu-se despre tine? Dă-ți socoteala de isprăvnicia ta, pentru că nu mai poți fi ispravnic” (Luca 16,2).
Stăpânul este totuși un om generos și cu un orizont larg. Nu-l eliberează imediat din funcție pe administratorul său, deși avea tot dreptul să o facă. Îi oferă timp să-și pregătească apărarea și să dovedească dacă este nevinovat sau nu. Va reuși acest administrator să iasă din criza sa existențială folosindu-se de aceleași șmecherii?
O strategie inteligentă
Pentru prima dată în viață, acest administrator necinstit se gândește cu seriozitate la viitorul său. Până în acea clipă nu s-a gândit, căci, dacă ar fi făcut-o, nu ar fi ajuns în această criză. Ce mai putea face în puținul timp de har pe care i-l acordase stăpânul, mai ales că era conștient de anumite limite?
Să sape, nu putea. Toată viața folosise doar „mușchii” minții pentru a se descurca. Mușchii mâinilor și ai picioarelor nu-i erau de niciun ajutor în eventualitatea unei munci fizice. Să cerșească? Cum să facă acest lucru el, care toată viața trăise pe picior mare, mâncând la masa doar cu bogătanii locului?
Nu avea bani de rezervă, cu care ar fi putut începe o nouă afacere. Îi risipise pe toți, nici el nu mai știa pe unde. Cursuri de recalificare nu se făceau, iar știrea despre necinstea lui ajunsese peste tot, așa încât nu mai spera să fie angajat de nimeni. Cine să mai aibă încredere într-un om care are înscris în cartea de muncă: „Desfăcut contractul de muncă cu articolul 130, litera i” (indisciplină la locul de muncă)?
Totuși omului îi vine o idee salvatoare: să sacrifice prezentul, pentru a salva viitorul. Ce ar fi dacă și-ar pregăti un viitor cât de cât liniștit, făcându-le un favor tuturor datornicilor stăpânului său? Cum? Micșorându-le datoria înscrisă în acte.
Bine, dar făcând acest lucru nu ar fi atras și mai mult dezaprobarea stăpânului său? Unii comentatori, ținând cont de practica vremii, mai ales în cazul vămuirii, sunt de părere că suma scăzută din datorie era exact suma pe care administratorul o adăugase la datorie în mod abuziv, suma care ar fi intrat direct în buzunarele sale.
Există și un argument în acest sens: când aude de ideea ispravnicului său, stăpânul nu se mânie pe el, ci îl laudă. Cu siguranță că stăpânul nu l-ar fi lăudat dacă, prin scăderea datoriilor arendașilor, el ar fi suferit vreo pierdere cât de mică.
De ce îl laudă pe ispravnic? Pentru inteligența demersului său. Pentru prima dată în viață, acest om se gândește la viitor și se pregătește pentru el. Iar lucrul acesta este demn de apreciat. Chiar și în cazul unui administrator a cărui necinste rămâne ca o pată neagră pe caracterul său.
Parabola se încheie cu un happy-end, în care toți ies în câștig. Dacă la început datornicii stăpânului erau nemulțumiți de faptul că impozitele lor le fuseseră mărite nejustificat de mult, dacă stăpânul era supărat pe administratorul său pentru risipirea averii, și dacă administratorul era supărat că cineva îi demascase faptele necinstite, acum totul era în ordine.
Datornicii erau fericiți pentru că datoriile scăzuseră; stăpânul era mulțumit pentru că, în sfârșit, administratorul său își făcea datoria, iar acesta din urmă era mulțumit pentru că își aranjase un viitor confortabil. Și toate acestea se datorau faptului că un administrator necinstit a știut să schimbe „macazul” vieții sale, gândindu-se nu doar la prezent, ci și la viitor.
Trăind în prezent, cu gândul la viitor
Ca și în cazul Pildei judecătorului nedrept (vezi Luca 18), sau a Pildei bogatului căruia i-a rodit țarina (vezi Luca 12,16‑21), Pilda ispravnicului necredincios reușește să ne șocheze. De ce, totuși, Mântuitorul s-a folosit de acest exemplu negativ și lumesc pentru a ne oferi o învățătură morală prețioasă? Pentru a ne învăța un lucru simplu, dar esențial pentru fericirea și mântuirea noastră: să sacrificăm prezentul, pentru a ne asigura viitorul. Sau, cu alte cuvinte, să lăsăm lumea, cu tentațiile ei prezente, pentru a ne pregăti pentru cerul care ne așteaptă.
Într-o lume a cărei filosofie de viață este rezumată într-o singură propoziție: „Hai să bem și să mâncăm, căci mâine vom muri” (vezi Isaia 22,13), o astfel de învățătura este revoluționară. Cum să dai pasărea din mână pe cea de pe gard? După mentalitatea firească, aceasta este o nebunie. Nu e mai înțelept vechiul aforism: „Carpe diem!” – „Trăiește clipa!”?
Dorind să-i învețe pe ucenicii Săi că viitorul lor este infinit mai important decât prezentul, Mântuitorul face o afirmație la fel de șocantă pentru ei, poate chiar jignitoare pentru unii dintre ei care, asemenea lui Iuda, puneau mare accent pe beneficiile prezentului: „Căci fiii veacului acestuia, față de semenii lor, sunt mai înțelepți decât fiii luminii” (Luca 16,8). De fapt, ce vrea să spună Mântuitorul făcând o asemenea afirmație? Cine sunt „fiii veacului acestuia” și cine sunt „fiii luminii”?
Traducerea engleză KJV folosește sintagma „fiii acestei lumi”, trimițându-ne cu gândul la oamenii care trăiesc exclusiv pentru această viață și pentru această lume, fără să aștepte nimic de la viitor. Prin contrast, „fiii luminii” sunt copiii lui Dumnezeu. Dacă „Dumnezeu este lumină” (vezi 1 Ioan 1,5), cei care au o relație profundă cu El și umblând în lumină, nu sunt ei „fii ai luminii”?
Există însă un paradox dureros, pe care Mântuitorul îl subliniază în finalul parabolei: Deși fiii luminii ar trebui să-i întreacă în înțelepciune pe fiii veacului acestuia în orice domeniu, lucrurile nu stau mereu în felul acesta.
Oamenii care trăiesc exclusiv pentru această viață, împlinind poftele firii pământești, dau dovadă adesea de mai multă perseverență, râvnă și pricepere în urmărirea unei ținte pământești, decât creștinii în pregătirea lor pentru viața veșnică.
Vedem zilnic pe canalele media politicieni și oameni de afaceri, care dau dovadă de multă dibăcie atunci când vor să atingă un scop. În același timp, copiii luminii sunt adesea timizi, timorați și lipsiți de zel în misiunea lor de a vesti Evanghelia și de a se pregăti pentru cer.
Iată de ce această pildă le-a fost adresată în mod deosebit ucenicilor Domnului din toate timpurile. Luând exemplu de la ispravnicul necredincios, dar și de la bogații și puternicii lumii, nu ar trebui să manifestăm cel puțin tot atâta zel, perseverență și spirit de prevedere ca ei? Mai ales că noi lucrăm și ne pregătim nu pentru un viitor trecător pe acest pământ, ci pentru o veșnicie trăită alături de Dumnezeu.
„Bogății nedrepte”
În afară de Pilda ispravnicului necredincios, tema isprăvniciei mai apare încă în două parabole: Pilda talanților și Pilda polilor. Oare de ce revine Iisus mereu la acest subiect? Răspunsul îl oferă apostolul Pavel: „Iată cum trebuie să fim priviți noi: ca niște slujitori ai lui Christos, și ca niște isprăvnici ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4,1).
În calitate de „ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu”, putem înțelege mai bine sensul sintagmei: „bogății nedrepte”, pe care Iisus o folosește în porunca Sa (singura!) din finalul parabolei: „Faceți-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte, pentru ca atunci când veți muri, să vă primească în corturile veșnice” (Luca 16,9).
De ce aceste bogății materiale, indiferent dacă sunt mai mici sau mai mari, sunt numite „nedrepte”? Trebuie oare să înțelegem că toate posesiunile materiale ale oamenilor sunt necinstite? Nicidecum! Adjectivul „nedrept” are aici o semnificație mult mai largă.
Un prim motiv pentru care aceste bogății sunt considerate nedrepte este faptul că ele nu ne aparțin. Ele sunt ale lui Dumnezeu, căci „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc” (Psalmul 24,1). Aceste bogății materiale ne sunt încredințate doar spre administrare. Și dacă suntem administratorii acestora și nu proprietarii lor, este inevitabilă ziua în care va trebui să dăm socoteală de isprăvnicia noastră.
Un al doilea motiv pentru care aceste bogății sunt considerate nedrepte: În comparație cu bogățiile cerești, veșnice, acestea sunt trecătoare și instabile. Apostolul Pavel califică aceste bogății ca fiind „nestatornice”: „Îndeamnă-i pe bogății veacului acestuia să nu se îngâmfe și să nu-și pună nădejdea în niște bogății nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele. Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogați în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alții, așa ca să-și strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie, pentru ca să apuce adevărata viață” (1 Timotei 6,17‑19).
În Predica de pe Munte, Iisus ne-a dat un îndemn, dar și un avertisment în acest sens: „Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții, ci strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina, și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Matei 6,19‑21).
Al treilea motiv pentru care bogățiile pământești sunt considerate nedrepte este faptul că ele aparțin unei lumi nedrepte. Iar o lume nedreaptă nu are niciun viitor. „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4,1).
Al patrulea motiv pentru care bogățiile pământești sunt considerate nedrepte este faptul că acestea sunt înșelătoare. În Pilda semănătorului, Iisus vorbește despre „înșelăciunea bogățiilor” (vezi Matei 13,22). De ce sunt înșelătoare posesiunile materiale pământești? Iată câteva dintre motive:
– Ele par să rezolve orice problemă, deși realitatea este cu totul alta: bogățiile mai mult complică viața celui ce le posedă.
– Ele oferă un sentiment de falsă siguranță.
– Când vrei să te bazezi pe ele, îți înșală așteptările.
– Aceste bogății induc în cel ce le posedă un fals sentiment de valoare personală.
– Și, în sfârșit, al cincilea motiv pentru care aceste bogății pământești sunt considerate nedrepte este faptul că ele sunt ispititoare. Averile pământești stârnesc de obicei ceea ce este mai rău în firea noastră pământească: mândria, lăcomia, patimile, setea de putere și egoismul.
„Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd și pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credință și s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri” (1 Timotei 6, 9.10).
În final, ținând cont că adevăratul Proprietar al tuturor lucrurilor din Univers este Dumnezeu, iar noi suntem ființe decăzute și răzvrătite, putem spune fără nicio ezitare că toate aceste bogății pământești, fie că sunt multe, fie că sunt puține, sunt nemeritate. Acesta este și motivul pentru care Mântuitorul le consideră ca fiind „lucrul altuia” (Luca 16,12).
Dar cine sunt prietenii pe care îi câștigăm cu ajutorul acestor „bogății nedrepte”? În mod paradoxal, Mântuitorul nu Se referă aici la prietenii omenești pe care-i câștigăm prin faptele noastre de caritate. Unii dintre aceștia nici măcar nu ne devin prieteni adevărați după ce îi ajutăm într-un fel sau altul.
Cu privire la acest fel de prietenie omenească, Nicolae Iorga spunea într-un aforism: „Dă-mi, ca să-ți fiu prieten, ca să mă ajuți și altă dată!” O astfel de „prietenie” nu este ceea ce ne dorim, și cu toții avem astfel de experiențe negative în această privință. Prietenii la care Se referă Iisus în finalul parabolei sunt prietenii cerești, care au autoritatea să ne primească în „corturile veșnice”: Dumnezeu, îngerii sfinți și locuitorii lumilor necăzute.
Dacă ar fi să parafrazăm îndemnul Mântuitorului, el ar suna în felul următor: „Faceți-vă prieteni adevărați cu ajutorul darurilor, talentelor, banilor și al tuturor lucrurilor încredințate vouă de Dumnezeu, chiar dacă acestea sunt trecătoare. Și tocmai pentru că sunt trecătoare, să le folosiți cu înțelepciune. Ele aparțin acestui veac trecător, și prin urmare nu au niciun viitor. Făcând astfel, atunci când viața se va sfârși și va veni judecata de apoi, îngerii și Însuși Fiul lui Dumnezeu, care S-a identificat cu fiecare persoană pe care ați ajutat-o și îndrumat-o spre El, vă vor primi în Împărăția cea veșnică.”
Investește în viitor!
Din învățăturile pe care le-a rostit Iisus în finalul parabolei, înțelegem câteva lucruri importante:
– Iisus nu acceptă nicio scuză pentru necinste. Deși laudă înțelepciunea ispravnicului prin felul în care și-a pregătit viitorul, pentru El acesta rămâne un „ispravnic nedrept” (Luca 16,8), un „fiu al veacului acestuia”, un om găsit necredincios în „lucrul altuia” (vers.12).
Și, pentru a ne întări această convingere, Mântuitorul ne vorbește despre credincioșia în lucrurile mici, ca fiind un test al adevăratei ucenicii: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios și în cele mari. Și cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept și în cele mari. Deci, dacă n-ați fost credincioși în bogățiile nedrepte, cine vă va încredința adevăratele bogății?” (Luca 16,10.11)
– Va fi o zi a judecății, în care Stăpânul tuturor lucrurilor ne va cere nouă, administratorii bunurilor Sale, să dăm socoteală de isprăvnicia noastră. Necredincioșia se plătește cu „concedierea”. În termeni spirituali, aceasta înseamnă pierzare veșnică. Dar celor care vor fi găsiți credincioși în lucrul lor, le este dată promisiunea că vor primi „o moștenire nestricăcioasă și neîntinată, și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru noi” (1 Petru 1,4).
Mesajul principal al parabolei poate fi rezumat în doar trei cuvinte: „Învestește în viitor!” Nu poți lua cu tine nimic în ziua în care vei trece pragul mormântului, dar poți trimite înaintea ta, investind în comorile cerești.
Iisus ne-a promis locuințe veșnice, dar noi le putem „mobila” de pe acum prin faptele noastre altruiste. Nu investi atât de mult în cele materiale, ci investește mai degrabă în oameni. Posesiunile materiale vor rămâne aici, bucurându-se alții de ele, dar pe oameni îi poți ajuta să ajungă în cer.
Fii cel puțin la fel de perseverent și plin de zel când este vorba de lucrarea lui Dumnezeu, ca și atunci când te ocupi de lucrurile lumii acesteia. Doar așa vei contrazice trista constatare a Mântuitorului, care observă că „fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți decât fiii luminii”.
Poți aduna și poți împărți celor în nevoie multe bogății materiale. Dar nu uita că cea mai prețioasă dintre toate este informația despre mântuire. Dacă vei împărtăși și altora această informație, acest gest al tău va reprezenta cel mai mare bine pe care-l poți face unui om.
Nu uita că nu ești proprietarul lucrurilor pe care le ai, ci doar administratorul lor. Dacă oamenii risipesc valori pământești, noi suntem în pericol să risipim valori cerești. În ce fel? Nefolosindu-le și neîmpărtășindu-le altora. Iisus dorește să ne învețe cum să folosim resursele încredințate nouă de Tatăl ceresc: să le folosim, nu să le iubim!
Și dacă am înțeles corect mesajul Domnului din această parabolă și, mai ales dacă vom aplica acest mesaj în viață, atunci putem aștepta cu bucurie și speranță ziua în care vom auzi din partea lui Dumnezeu: „Bine, rob bun și credincios; ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri. Intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25,21.23)
sursa: https://www.loribalogh.ro/