Categoria: Parabolele lui Isus
În nicio altă pildă a Mântuitorului Dumnezeu nu este descoperit mai apropiat de omul păcătos ca în Pilda fiului risipitor. Toate celelalte pilde surprind câte o fațetă a relației Sale cu omul:
– În Pilda neghinei, Dumnezeu este Semănătorul, iar omul este sămânța.
– În Pilda oii rătăcite, Dumnezeu este Păstorul, iar omul este oaia rătăcită.
– În Pilda vierilor, Dumnezeu este Stăpânul viei, iar omul este lucrătorul.
– În Pilda nunții fiului de împărat, Dumnezeu este Împăratul, iar omul este cel chemat la ospățul nunții.
Toate aceste pilde ne ajută să înțelegem legătura noastră cu El din diferite perspective. Dacă din Evanghelii ar fi lipsit Pilda fiului risipitor, am fi pierdut enorm de mult, căci ea este singura parabolă care Îl descoperă pe Dumnezeu ca Tata, iar pe noi ca fiind copiii Săi. Nu robi, nu lucrători, nu oaspeți la nuntă, ci fii ai Săi.
Este una să știi despre Dumnezeu că El este Stăpânul suprem, iar noi robii Lui; că El este Păstorul, iar noi, oile Sale; că El este Împăratul, iar noi, supușii Săi… Dar cu totul altceva este să știi că Dumnezeu este, înainte de toate, Tatăl nostru.
Descoperirea acestei laturi a caracterului lui Dumnezeu a fost una dintre țintele principale ale Mântuitorului în timpul activității Sale pământești.
Ascultați-L pe Domnul cât de firesc I se adresează lui Dumnezeu în rugăciunea Sa de Mare Preot din Ioan capitolul 17: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie și aceia pe care Mi i-ai dat Tu…” (Ioan 17,24).
Observați cum îi învață Iisus pe ucenicii Săi să se roage lui Dumnezeu: „Când vă rugați, să nu bolborosiți aceleași vorbe ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulțime de vorbe, vor fi ascultați. Să nu vă asemănați cu ei, căci Tatăl vostru știe de ce aveți trebuință mai înainte ca să-I cereți voi. Iată dar cum trebuie să vă rugați: Tatăl nostru care ești în ceruri…” (Matei 6,7‑9).
Sau ascultați acele câteva cuvinte duioase pe care Mântuitorul le spune Mariei în dimineața învierii: „Nu Mă ținea, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la frații Mei și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru…” (Ioan 20,17).
Cât de bine face sufletelor noastre obosite, descurajate și însingurate să știe că avem un Tată ceresc, care ne-a adus la existență, care ne cunoaște pe fiecare pe nume, care ne iubește și dorește să intrăm cât de curând în familia Sa! Din punctul acesta de vedere, Pilda fiului risipitor este o capodoperă a predicilor Mântuitorului.
Cu această ocazie, vom lăsa experiența celor doi fii pe plan secundar, ocupându-ne în mod deosebit de cea a tatălui. Nu întâmplător această pildă a fost supranumită și „Pilda tatălui iubitor”, pentru că ea ne prezintă o experiență ieșită din comun, experiența pe care mărturisesc că încă nu o înțeleg în întregime și căreia nu-i găsesc niciun corespondent printre oameni.
Să recapitulăm: Facem cunoștință cu o familie aparent liniștită, compusă din tatăl și doi fii, o familie care-și duce viața într-o armonie aparentă. Toate acestea până într-o zi, în care se declanșează drama ce îi afectează profund pe toți cei trei membri ai familiei. Drama e declanșată de fiul cel mic, mezinul, probabil un adolescent de vreo 17- 18 ani, care într-o zi, nemaisuportând viața monotonă de familie, îi cere tatălui său:
„Tată, dă-mi partea de avere care mi se cuvine!” (Luca 15,12). Și aceasta fără nicio pregătire, fără nici cea mai elementară dovadă de respect față de tatăl său (lipsește acel „te rog”), fără să țină cont că avea un frate mai mare care avea întâietate la împărțirea averii, și fără să țină cont că tatăl său nu era chiar atât de bătrân încât să se gândească la un testament. Fără să țină cont de toate acestea, mezinul bate cu pumnul în masă și strigă răspicat: „Dă-mi banii care mi se cuvin!”
Să încercăm să înțelegem ce se petrecea în inima acelui tată îndurerat, șocat de cererea bruscă a fiului său, așezându-ne în locul lui. Dacă cel mai mic dintre copiii noștri, care poate nu are încă bacalaureatul și care nu a apucat încă să contribuie la ușurarea poverilor familiei, ar veni într-o zi la noi spunându-ne: „Tată, a venit momentul să-mi dai partea mea de avere”, cum am reacționa? Și, în timp ce am sta perplecși, șocați de cererea neașteptată, el ar scoate o foaie de hârtie cu tot felul de socoteli: cât face casa, mașina, mobila, câți bani sunt în bancă… iar apoi ar spune; „Partea mea e atât…”, ce am avea de spus?
Eu nu știu cum aș reacționa, dar probabil că mi-aș aduce aminte că undeva în casa stă o nuia nefolosită: „Vrei moștenire? Iat-o!” Probabil că i-aș da o lecție pe care să o țină minte toată viața și care să-l trezească la realitate. Probabil că așa ar reacționa cei mai mulți părinți.
Este uimitor că tatăl din parabolă reacționează total diferit de felul în care reacționăm noi de obicei: el face un lucru incredibil, de neconceput pentru noi. Tatăl trece peste regulile impuse de societate, trece peste obrăznicia fiului său și lipsa lui de politețe, trece peste faptul că acest fiu nu avea dreptul să primească încă moștenirea și face ceva incredibil: își împarte averea între cei doi fii.
Tatăl a știut să treacă peste umilirea profundă la care l-a supus fiul cel mic, a știut să renunțe la sine, dar nu a trecut peste dreptul fiului său cel mare, căruia i-a dat și lui partea de avere care i se cuvenea, deși nu o ceruse. De ce a procedat tatăl din pildă în felul acesta? Și pentru că tatăl din pildă Îl reprezintă pe Dumnezeu, de ce nu se opune El voinței stricate și greșite a omului păcătos, când știe care sunt urmările alegerilor acestuia?
Probabil că la aceste întrebări cei mai mulți ar răspunde: „Dumnezeu respectă voința liberă a omului. Acesta este un principiu fundamental al Constituției cerești.” Iar ca argumente biblice ar fi aduse o serie de texte care confirmă ideea (de ex. Deuteronomul 30,19).
Nimic rău în acest răspuns … Dar ceva sună sec în acest mod de abordare: amintirea acestui principiu al respectării libertății de alegere a omului sună puțin a indiferență.
Dacă într-o zi, un prieten bun ar spune că el nu mai dorește să aparțină bisericii pe care a slujit-o cu devotament, cum am reacționa? Am fi mulțumiți să-i spunem rece și sec: „Bine, dacă tu alegi astfel, eu respect alegerea ta, după cum o respectă și Dumnezeu. Du-te în pace!”? Ar fi acesta spiritul cel bun? Se respectă un principiu – al libertății de alegere – dar cum rămâne cu iubirea care este cel mai înalt principiu al cerului? Iubirea nu poate să-l lase pe cel greșit să plece, fără să facă tot posibilul pentru a împiedica lucrul acesta.
„Căci dragostea lui Christos ne strânge („constrânge”, după o traducere nouă a Bibliei) – spune apostolul Pavel (2 Corinteni 5,14). O traducere în limba franceză a Bibliei redă acest verset astfel: „Căci dragostea lui Christos ne presează” (ne zorește, ne grăbește).
Așadar, iubirea lui Dumnezeu nu e o iubire pasivă. Ea nu stă la răscrucea vieții omului cu mâinile în sân, în totală indiferență, spunându-i omului: „Iată, ai două posibilități. Treaba ta pe care o alegi.” Nu, iubirea lui Dumnezeu e o iubire activă, care „ne constrânge „, care folosește toate mijloacele morale pentru a încerca să ne păstreze lângă Dumnezeu. Dacă în final, în ciuda tuturor eforturilor făcute de Duhul Sfânt de a ne păstra lângă adevăr eșuează, atunci, cu durere Tatăl ceresc e nevoit să ne lase să plecăm în căile alese de inima noastră.
De ce a procedat tatăl din pildă în felul acesta? De ce nu a refuzat să asculte de cererea fiului său? Cu toții ne dăm seama ce s-ar fi întâmplat: l-ar fi „câștigat” pe fiul său din punct de vedere fizic pentru încă o perioadă scurtă de timp și acesta nu ar fi plecat. Sufletește însă, l-ar fi pierdut pe fiul său pentru totdeauna. Mai curând sau mai târziu, fiul tot ar fi plecat, însă ar fi făcut-o pentru totdeauna.
Dându-i partea de avere pe care o cerea fiul său nerecunoscător, de fapt tatăl încearcă încă odată să-l „constrângă” pe acesta să rămână. Prin gestul său, tatăl vrea să-i spună fiului său: „Fiule, uite îți dau ceea ce ceri, deși nu ai niciun drept la aceasta. Eu sunt încă în putere, iar fratele tău are întâietatea. Totuși îți ascult cererea. Dar, te rog, nu pleca. rămâi aici lângă mine.”
Cât de mult avem de învățat de la Tatăl ceresc! Cât de adesea aplicăm rece și indiferenți principiul alegerii personale în relațiile cu semenii noștri, în loc să depunem cele mai mari eforturi ale dragostei care să-i împiedice să plece de lângă Dumnezeu. Adesea le spunem semenilor noștri ceva despre adevăr, eventual le dăm o carte, le facem o invitație la biserică, dar dacă ei refuză, ne spălăm repede pe mâini, asemenea lui Pilat, invocând principiul libertății de alegere a fiecărui om. Apoi îi abandonăm, măgulindu-ne că am făcut ce trebuia pentru ei, dar ei au ales greșit.
Dragostea adevărată nu se oprește aici. Ea va căuta și va găsi noi și noi căi de a-l „constrânge” pe cel greșit să nu plece din casa părintească a Tatălui ceresc. Dacă va fi nevoie, ea va merge două mile în loc de una. Dacă i se va lua haina, ea va renunța și la cămașă. Dacă va primi o palmă pe obraz, ea va întoarce și obrazul celălalt. Și pe toate acestea dragostea le va face pentru ca celălalt să nu plece de lângă Dumnezeu.
Acum poate că înțelegem mai bine motivul pentru care tatăl a făcut față de fiul său răzvrătit acest gest neobișnuit pentru noi, oamenii. Pentru un anumit timp, fiul cel mic a rămas în casa tatălui după ce a primit ceea ce ceruse. Dar, neputând să suporte mustrarea tăcută a iubirii, el se hotărăște să plece departe de casa părintească. Din nou tatăl ar fi putut interveni în forță, împiedicându-l.
Noi ce am fi făcut? Probabil că i-am fi zis fiului: „Fiule, uite care e problema! Eu am înțeles că vrei partea ta de moștenire, dar ți-am dat-o cu condiția să rămâi aici. Nu ai dreptul să o înstrăinezi. E moștenirea bunicilor și străbunicilor tăi și nu-ți dau voie să o înstrăinezi. Dacă vrei să pleci, pleacă, dar averea va rămânea aici.” Însă tatăl din pildă nu face acest lucru, ci îi permite fiului său să plece. De ce? Libertatea de alegere respectată? Desigur, dar aici e vorba de mult mai mult decât de respectarea seacă a principiului libertății de alegere. Aici e vorba de constrângerea iubirii..
După clipa dureroasă a despărțirii, urmează ani lungi și grei, atât pentru fiul risipitor, dar mai ales pentru tatăl rămas acasă cu o mare rană în suflet. Nicio veste, nicio scrisoare de la fiul plecat. Acesta era ca mort. Ce bine i-ar fi făcut tatălui măcar câteva cuvinte din partea fiului plecat, să știe ca trăiește și e sănătos. Dar nimic!
Dar Tatăl ceresc, cel simbolizat în pildă, oare cât de mult tânjește după un cuvânt, o rugăciune cât de scurtă, rostită de fiii Săi risipitori de pe pământ! Cât de mult trebuie El să sufere pentru lipsa lor de recunoștință!
Dar anii trec și fiul risipitor își vine în fire. Iată-l pe drumul spre casă, momentul întâlnirii cu tatăl său fiind de un dramatism aparte. „S-a sculat și a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat mult” (Luca 15,20).
Nu vi se pare că în acest verset este ceva inversat? Normal ar fi fost ca fiul să-și vadă tatăl de departe, trebăluind pe lângă casă. Fiul ar fi trebuit să cadă pe grumazul tatălui său și să-l sărute mult. Dar nu. Tatăl este cel care vede primul; tatăl este cel care aleargă în întâmpinarea fiului (oare câți ani avea acest tată?); tatăl cade pe grumazul fiului său și îl sărută mult.
Așa face o iubire care constrânge! Tatăl îl așteptase pe fiul său în fiecare zi. Oare câți ani au trecut și câte priviri în depărtare au fost ridicate, în speranța reîntoarcerii celui pierdut? El știa că iubirea pe care i-o arătase va învinge, îl va constrânge pe fiul său să se reîntoarcă în casa părintească.
Și iată-l pe fiul pierdut din nou acasă! Noi ce am fi făcut în locul tatălui? Probabil că am fi pregătit o morală usturătoare, care să fie o lecție pentru toată viața: „Fiul meu, vezi cât ai greșit? Dacă ai fi ascultat de mine, nu ți-ai fi pierdut nici averea, nici tinerețea, nici rostul în viață… Acum trebuie să o iei de la capăt… Vai, vai! Ce copil neascultător ai fost!” Ați găsit în pildă vreun cuvânt de mustrare din partea tatălui pentru fiul sau rătăcit? Eu nu am găsit așa ceva.
Cu mulți ani în urmă mă îndreptăm împreună cu soția spre gară, pentru a lua un tren într-o anumită direcție. Trenul însă l-am pierdut. Ajunsesem prea târziu. De vină era soția, care se aștepta să o mustru pentru acest eșec. Dar nu am spus nimic, lucru care a impresionat-o atât de mult, încât a determinat-o să-mi mulțumească.
Desigur, mustrarea își are locul și timpul potrivit. Dar uneori e mai bine să renunțăm la ea, atunci când cel greșit e conștient de greșeala sa. „Tăcerea – spunea Nicolae Iorga – are glasurile ei de înțelepciune.” Uneori tăcerea este o mustrare mai eficace decât cuvintele cele mai alese. Ce rost ar mai fi avut mustrarea în cazul fiului cel mic, din moment ce el era conștient de greșeala sa?
Era oare acest tată un om slab și fără autoritate? Nu, cu siguranță! Tatăl din pildă știe să mustre și o dovedește atunci când își mustră fiul cel mare. Dar de ce îl mustră tocmai pe cel care părea un om corect, ascultător și moral? Pentru simplul fapt că acest fiu greșește în relația lui cu fratele său mai mic și nu-și dă seama de greșeală.
Drama parabolei se încheie cu o biruință deplină a iubirii tatălui, care a reușit să-și constrângă fiul să revină și să rămână pentru totdeauna în casa părintească. O reabilitare deplină a fiului risipitor este cea care încununează dragostea de neînțeles a acestui părinte pentru copiii săi.
Concluzii
Nu știu dacă printre muritori poate fi găsit un asemenea părinte iubitor și înțelept în dragostea lui. Dar știu că există Unul care este așa cum Îl zugrăvește parabola Mântuitorului: Tatăl ceresc.
Și dacă Dumnezeu este așa cum Îl înțelegem din această pildă, de ce am mai pune la îndoială dragostea Sa față de noi? De ce să fugim o viață întreagă de Fața Sa, când El ne vrea numai binele? Unde va fi mai bine pentru noi, fiii Săi risipitori, decât în casa Sa, în Biserica Sa?
Pentru tine sau pentru mine, Tatăl încă mai așteaptă să ne venim în fire pe cărările pustii ale vieții, în care încă rătăcim departe de El.
Cât timp Îl vom mai lăsa să ne aștepte?
sursa: https://www.loribalogh.ro/