Categoria: Parabolele lui Isus
Oare cum este Dumnezeu? Putem asocia în mintea noastră, alături de atotputernicia și inteligența Sa și o inimă sensibilă, plină de căldură? Ce imagine avem noi despre El? Este un Dumnezeu rece, distant, sever, sau Îl percepem ca pe o Ființă apropiată, caldă și înțelegătoare?
Întrebările acestea, și multe altele în legătură cu Persoana și caracterul lui Dumnezeu, nu sunt pur teoretice, lipsite de un beneficiu practic pentru viața noastră. De felul în care Îl cunoaștem pe El depind o mulțime de lucruri practice din viața de zi cu zi.
De felul în care Îl cunoaștem pe Dumnezeu depinde ce alegem să citim, depinde ce mâncăm, cum ne petrecem timpul liber, cum îi tratăm pe semenii noștri, cât de cinstit ne câștigăm banii și ce planuri de viitor ne făurim. De felul în care Îl cunoaștem pe Dumnezeu depinde ce idealuri avem în legătură cu viața de familie, la ce emisiuni TV ne uităm, cum ne creștem copiii, ce cumpărăm din supermarketuri, cum ne purtăm cu subalternii și ce tablouri punem pe pereții sufrageriei.
De felul în care Îl cunoaștem pe Dumnezeu depinde cum vorbim cerșetorului de la capătul străzii, dacă perforăm sau nu biletul de autobuz, depinde cum reacționăm când auzim o înjurătură, dacă ne plătim corect taxele și impozitele… Depind o mie și una de lucruri mari sau mărunte, toate însă aparținând vieții.
M-am întrebat adesea: De ce, având aceeași Biblie în mâini și frecventând aceeași biserică, avem totuși optici diferite asupra unor lucruri? De ce nu gândim la fel, de ce nu avem aceleași valori și de ce nu avem aceleași aspirații?
Răspunsul meu este unul singur: Îl cunoaștem în mod diferit pe Dumnezeu. Și în funcție de imaginea noastră despre El, ne modelăm gândirea, faptele, idealurile, planurile și întregul comportament.
E bine sau e rău? Dintr-un punct de vedere, faptul că Îl percepem diferit pe Dumnezeu nu e un lucru rău și se explică prin experiențele personale diferite pe care le avem cu El și prin intensitatea cu care Îl căutăm zilnic. Privit însă dintr-un alt punct de vedere, faptul că Îl percepem diferit pe El poate fi dăunător, aducându-ne în situația de a ne închina unor imagini false ale lui Dumnezeu.
Unul dintre scopurile întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost și acela de a ni-L descoperi pe Tatăl așa cum este El. „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” – îi spune Mântuitorul unuia din ucenicii care doreau o mai clară descoperire a caracterului lui Dumnezeu (Ioan 14, 9).
La întrebarea „Cum este Dumnezeu?”, Mântuitorul a răspuns în diferite moduri: prin exemplul vieții Sale, prin faptele și învățăturile date, prin Jertfa Sa. Pildele Sale au contribuit și ele în mare măsură la formarea unei imagini cât mai corecte despre Dumnezeu în mintea oamenilor. Iar dintre aceste pilde, Pilda fiului risipitor ocupă un loc de frunte.
Pilda fiului risipitor, pe care o găsim relatată în Luca 15,11‑32, ar putea fi numită la fel de bine și „Pilda tatălui iubitor”, sau „Pilda fratelui neiertător”. Ea poate fi privită din cel puțin trei unghiuri diferite de vedere, în funcție de personajul asupra căruia ne concentrăm atenția.
Personal aș da un alt titlu pildei: „Pilda iertării”, dat fiind faptul că toate personajele principale ale pildei sunt confruntate cu problema iertării:
– fiul cel mic,”risipitorul”, este cel ce are nevoie de iertare.
– fiul cel mare este cel care refuză să acorde iertare fratelui său.
– tatăl este cel care oferă iertare într-un mod neașteptat.
În această ocazie mă voi opri doar la experiența fiului mai mic, cel risipitor, cu care, într-un fel sau altul, cu toții ne putem identifica, dacă suntem onești cu noi înșine și față de Dumnezeu.
Analiza pildei
„Un om avea doi fii…” (Luca 15,11). Suntem introduși în atmosfera unei familii obișnuite, modeste ca număr, o familie nici prea mare, dar nici prea mică: un tată și doi fii, dintre care unul matur, iar celălalt, probabil un adolescent de 17‑18 ani. Dar mama? Despre ea nu se spune nimic. De ce lipsește tocmai ea din relatarea pildei?
Să nu uităm că avem de-a face totuși cu o pildă, care vrea să ilustreze iubirea Tatălui ceresc față de copiii Săi de pe pământ. Tatăl din parabolă Îl reprezintă pe Tatăl ceresc, Cel care, în Revelația scrisă, ni se descoperă ca un Părinte ideal și complet, manifestând calitățile însumate ale ambilor părinți: tatăl și mama.
În această familie, în aparență totul se derulează normal, armonios. Fiecare își vede de responsabilitățile lui până într-o zi în care se produce… drama: fiul cel tânăr rupe tăcerea, sparge monotonia în care el credea că se desfășoară existența familiei și își cere drepturile: „Tată, dă-mi partea de avere care mi se cuvine!” (Luca 15,12).
Observați ceva? Din cuvintele lui lipsește un lucru: lipsește acel „te rog”, acea dovadă de respect față de cel care i-a dat viață, care l-a purtat pe brațe când încă nu știa să-și cumpănească bine pașii, care l-a mângâiat când era lovit și descurajat. Această lipsă de respect îl face pe fiul cel mic antipatic încă din primele clipe.
Oare câți ani să fi avut acest fiu bădăran și lipsit de recunoștință? Probabil că era un adolescent de vreo 17‑18 ani. Mai ales la băieți, vârsta acesta este marcată de o perioadă de criză, care iese în evidență prin teribilism, neascultare față de părinți, spirit accentuat de independență și dorința de afirmare între cei de aceeași vârstă.
Este vârsta la care se fac cele mai multe greșeli, atât din partea adolescenților, dar și din partea părinților exasperați de comportamentul excentric al copiilor lor. Deși criza adolescenței trece odată cu vârsta, greșelile făcute în această perioada pot lăsa consecințe pentru toată viața, chiar și pentru veșnicie.
Acest adolescent, căruia de abia îi mijea mustața, fără nici cea mai mică dovadă de respect și politețe, își cere dreptul la moștenire. Bătând cu pumnul în masă! Ce rușine! Ce drept avea el la acesta moștenire pe care părinții lui, nu el, o agonisiseră?
Vă spune cineva: „Dreptul sângelui și al legii. Doar el era unul dintre moștenitorii părinților săi.” Dar să nu uităm un lucru: pilda este inspirată din viața Orientului, iar în cultura din acea zonă, cel care primea primul moștenirea era fiul cel mai mare, întâiul născut. Și aceasta nu oricând, ci doar atunci când tatăl hotăra, de obicei în preajma morții sale.
Ce impertinență din partea acestui fiu! Parcă el vrea să-i spună tatălui său: „Hai, tată, cât ai de gând să mai trăiești? Nu mai mori odată? Tinerețea mea trece și nu m-am bucurat de ea. Vreau banii mai repede!”
Dacă aceste gânduri le-ar fi exprimat un copil de trei sau patru ani, am fi zâmbit îngăduitori. Dar aceste gânduri le rostește, printre rânduri, un tânăr care știe ce spune. Oare ce a simțit tatăl? Greu de spus. Totuși tatăl face un gest uimitor și de neînțeles pentru mulți dintre noi: își ia averea și o împarte celor doi fii ai săi. La o citire superficială a Bibliei, s-ar părea că doar fiului cel mic i-a dat tatăl partea lui de avere, însă Biblia spune clar că tatăl „le-a împărțit averea” (vers.12).
Acest gest al tatălui spune mult despre iubirea și spiritul său de sacrificiu, dar ne spune ceva și în legătură cu caracterul fiului cel mare, de care ne vom ocupa într-o altă ocazie. Poate că tatăl spera ca fiul cel mic să rămână lângă el, în casa părintească. Era atât de tânăr și lipsit de experiență! Tatăl ar fi dorit mult să-l știe acolo, lângă el, chiar așa răzvrătit și nerecunoscător cum era. Știa și el că mezinul familiei trecea prin criza adolescenței, dar spera că, odată cu trecerea perioadei critice, fiul cel mic să deveni un om de nădejde, cu capul pe umeri, un om care să judece viața așa cum era ea în realitate.
Dar nu a fost să fie așa. Fiul său nu se mai simțea bine în casa părintească. Avea destui bani, dar nu putea să-i folosească cum voia. Se simțea supravegheat, spionat, chiar dacă acest lucru era doar o prejudecată din mintea lui. Nu după multe zile, fiul cel mic ia hotărârea să plece. Să plece departe, cât mai departe de privirea tatălui, cât mai departe de influența acestuia.
Oare și-a luat rămas bun la plecare fiul cel mic? Poate că da, poate că nu. Poate că a trântit ușa în loc de salut. Și ce a urmat? Exact ceea ce se întâmplă oricărui om care întoarce spatele lui Dumnezeu și încearcă să iasă din zona Lui de influență.
Decăderea
A urmat decăderea pe toate planurile: decăderea fizică, prin pierderea vigorii și tinereții, decăderea materială, prin pierderea averii și, mai ales, decăderea spirituală, prin pierderea idealurilor, a moralității și a credinței.
Atâta vreme cât a avut bani, fiul cel mic s-a bucurat de o viață lipsită de griji, dacă putem numi „bucurie” acest simțământ adus de plăcerile de o clipă ale păcatului. O mulțime de prieteni, apăruți ca ciupercile după ploaie, încep să-l înconjoare, căci, spunea Mântuitorul: „Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii” (Matei 24,28).
În jurul lui încep să roiască fel de fel de femei ușoare, care-i fac complimente, chiar dacă el este un necioplit și un vulgar. Dar are bani și ăsta e cel mai important lucru pentru unii oameni în lumea în care trăim. Filozofia lumii e că banii acoperă totul, nu dragostea.
O bună bucată de vreme tânărul nu duce lipsă de nimic, cel puțin în aparență. Ce se întâmplă în sufletul lui însă, numai el și Dumnezeu știu. Îmi spunea o tânără „risipitoare” despre trăirile ei sufletești în acea perioadă în care era departe de Dumnezeu: „Numai eu știu ce se petrecea în sufletul meu în acea perioadă.”
În aparență totul era frumos, o viață de vis. Sosește însă și clipă trezirii din frumosul vis, iar tânărul e nevoit să ia contact cu realitatea crudă a vieții. Banii se termină, prietenii dispar, căutând alți naivi de care să profite. Complimentele, râsetele, petrecerile, mesele copioase, toate se sfârșesc și începe nevoia, cuvânt al cărui sens încă nu-l cunoștea. Nu-l cunoscuse nici în casa tatălui său, nici în anii de viață destrăbălată. Nevoia, frigul, foamea, singurătatea și lipsa sunt experiențe noi pentru el.
Foamea îl doboară, dar ce să mănânce? Ca să mănânce îi trebuie bani, iar ca să aibă bani, trebuie să muncească. Ca să muncească, trebuie să caute de lucru, iar ca să fie angajat de un patron, trebuie să se priceapă la ceva și să fie credibil și prezentabil. Dar hainele lui sunt rupte, fața îi este suptă și palidă de atâtea vicii și nopți nedormite. Arată ca un câine plouat care doarme pe sub poduri, ca un boschetar fără casă, fără rost în viață. Pentru prima dată fiul cel mic realizează că este un vagabond și începe să conștientizeze cât de mult a decăzut.
Credeți că în acele clipe era un om pocăit? Nicidecum. Chiar dacă în sinea lui regreta gestul de a fi părăsit casa părintească, încă nu-l durea faptul că a lăsat în urma sa o inima sfâșiată de tată. El regretă doar consecințele și este încă prea mândru ca să se întoarcă.
Și atunci, în disperare, acceptă ceea ce cu puțin timp în urmă nici nu s-ar fi gândit: acceptă cea mai degradantă soluție pentru un om ca el: să fie îngrijitor la porci, pe un pământ străin, la un stăpân străin.
Băiatul lui tata – porcar! Iată culmea decăderii pentru ascultătorii iudei ai pildei rostite de Mântuitorul în acea ocazie. Un evreu nu-și putea imagina o treaptă mai jos decât aceasta. Nimeni nu se mai interesa de el, iar cel care până mai ieri era în centrul atenției, devine un „nimeni” și un „nimic” în această viață, depinzând de mila unui străin, care oricând îl putea concedia, lăsându-l șomer.
Se pare că stăpânul la care lucra tânărul era unul deosebit de sever și zgârcit, căci tânărul ajunge până acolo încât râvnea la roșcovele pe care le mâncau porcii, dar la care le nu avea acces. Se pare că tânărul nu mai știa de multă vreme ceea ce înseamnă să fii sătul și să mănânci o mâncare gustoasă.
Momentul conștiinței
Nu știm cât timp a putut rezista tânărul între porci: poate câteva luni, poate câțiva ani… Lui i s-au părut a fi o veșnicie. Timpul acesta i-a folosit cu siguranță. Acolo între porcii gălăgioși și murdari, cu bărbia sprijinită în toiagul de porcar, tânărul începe să judece lucrurile altfel. Mintea lui se maturizează și începe să-și pună întrebări după întrebări: „La ce mi-a folosit viața? Am făcut degeaba umbră pământului până acum? Ce las în urma mea? Sunt un nimic. Nimeni nu mă mai iubește. Nimeni nu mai are nevoie de mine. Sunt un ratat.”
Și, în timp ce descurajarea pune stăpânire asupra lui, un gând îi zboară către casa părintească: „Eu sunt aici înfometat, zdrențăros, umilit și singur, în timp ce argații tatălui meu au din belșug de toate. Oare aș putea să mă mai întorc în casa tatălui meu vreodată?”
La început, gândul reîntoarcerii în casa părintească apare în treacăt, dar îl izgonește repede. „Nu, nu mă voi întoarce niciodată. Ar trebui să mă umilesc prea mult. De ce să mă întorc? Ca să fiu judecat de tata și de fratele meu, de rude și vecini? Nu, nu mă voi întoarce!”
Și iarăși trec săptămâni, poate luni de foame, de însingurare, de umilințe și depresii. „Și totuși, poate că tata mă va primi. Mă va judeca, mă va pedepsi poate, dar poate că mă va primi înapoi ca pe unul dintre argații săi.”
Zi după zi, gândul acesta prinde rădăcini, până când tânărul se hotărăște: „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi” (vers.18‑19).
Era oare fiul risipitor convertit cu adevărat în acel moment? Nu, căci se pare că el regreta atunci doar urmările păcatului său. Încă era un materialist, încă își urmărea propriile interese egoiste. Fiul risipitor încă nu-L înțelegea, încă nu-L cunoștea pe tatăl său. Se aștepta fie la respingere, fie la o primire rece și însoțită de o judecată aspră și, eventual, o lecție dură.
Reabilitarea
Știți când s-a pocăit cu adevărat tânărul risipitor? Când încă păzea porcii? Sau pe drumul spre casa părintească? Momentul pocăinței sale adevărate este cel al întâlnirii cu tatăl său. Când vede că tatăl său nu-l primește cu nuiaua sau cu biciul, ci cu un zâmbet curat și plin de înțelegere, când vede că tatăl nu rostește o mustrare sau o judecată împotriva sa, ci tace în dragostea lui pentru fiul său, când simte mâinile tremurânde ale tatălui cuprinzându-l și când simte pe creștetul capului sau picurii fierbinți ai lacrimilor părintești, atunci, doar atunci se trezește în inima sa adevărata pocăință. Când tânărul îl cunoaște pe tatăl său așa cum este el, de abia atunci își dă seama ce păcat grozav a făcut când a rănit această inimă iubitoare de tată.
Da, acum fiul risipitor nu mai regretă doar urmările păcatului. El ajunge să regrete păcatul în sine. Inima începe să i se sfâșie la gândul că, prin răzvrătirea lui, a produs atâta suferință părintelui său. Și atunci, profund mișcat, fiul risipitor spune: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.”
Ați observat o diferență între ceea ce își plănuise tânărul să-i spună tatălui său și ceea ce îi spune în realitate în momentul întâlnirii? Lipsește o propoziție: „Fă-mă ca pe unul din argații tăi.” De ce nu mai rostește aceste cuvinte? Pentru că erau de prisos. Simțind iubirea tatălui său, pe care niciodată nu o înțelesese până în acest moment, fiul cel mic își dă seama că tatăl va face pentru el mult mai mult decât și-ar fi închipuit. Fiul începe să se încreadă în tatăl său și din clipa aceasta o nouă legătură, indestructibilă, se stabilește între cei doi.
„Dar tatăl a zis robilor săi: Aduceți repede haina cea mai bună și îmbrăcați-l cu ea (simbol al neprihănirii lui Christos cu care e îmbrăcat păcătosul pocăit), puneți-i un inel în deget (simbol al repunerii în drepturi depline) și încălțăminte în picioare (simbol al eliberării; în Orient încălțămintea era un simbol al libertății)„ (Luca 15,22).
Concluzii
Experiența fiului risipitor este experiența fiecărui om care se naște pe pământ. Deosebirea între noi constă în faptul că, în desfășurarea acestei experiențe, fiecare dintre noi ne găsim într-o anumită etapă.
Cei mai mulți dintre oameni sunt cuprinși de vraja plăcerilor acestei lumi și sunt cu spatele spre Dumnezeu -Tatăl nostru ceresc. Viața li se pare un vis frumos atâta vreme cât au bani, sănătate și prieteni. Dar în viața fiecărui om vine un moment în care visul se destramă și omul se trezește singur în fața unei realități crude. Mulți preferă să rămână lângă „turmele lor de porci” până în ultima clipă a vieții, fără nicio intenție de a se reîntoarce la Tatăl lor ceresc.
Unii, însă, își vin în fire și încep să-L caute pe Dumnezeu în mijlocul necazurilor și strâmtorărilor vieții. La început, mulți dintre aceștia se întorc la Tatăl ceresc din interes, așa cum a făcut-o și fiul risipitor din parabolă. Aceștia nu trebuie să fie descurajați. Să se întoarcă din interes, dar să se întoarcă în „casa părintească”! Va veni și pentru ei momentul pocăinței veritabile, când își vor da seama că păcatele lor au sfâșiat inima unui Tată ceresc iubitor.
Cunosc personal două tinere care s-au întors la Dumnezeu din lumea aceasta din interes – pentru un băiat din biserică cu care au dorit să se căsătorească. Dar, după ce au cunoscut cât de bun este Domnul, ele au cunoscut pocăința adevărată și s-au atașat atât de mult de Dumnezeu, încât, cel puțin într-un caz, evlavia acelei tinere este un exemplu pentru mulți.
Dacă este cineva care s-a săturat de grijile, poverile și răspunderile pe care le implică viața de credință, dacă este cineva ispitit să întoarcă spatele lui Dumnezeu așa cum a făcut-o fiul risipitor, dacă dorește cineva cu tot dinadinsul să guste din plăcerile de o clipă ale păcatului, este liber să o facă. Dar să nu uite experiența fiului risipitor și durerea imensă pe care a produs-o tatălui său.
Dacă este cineva care este încă departe de casa părintească, departe de Dumnezeu, dacă este cineva care se simte singur, părăsit, care își vede viața ratată și visurile spulberate, să-și aducă aminte de fiul risipitor! Să-și aducă aminte că Tatăl îl așteaptă cu dor, nu pentru a-l mustra și a-i cere socoteală pentru anii pierduți în plăcerile păcatului, ci pentru a reface o legătură care a fost ruptă o perioadă lungă de timp.
„Dar chiar acum, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset și bocet! Sfâșiați-vă inimile, nu hainele și întoarceți-vă la Domnul Dumnezeul vostru! Căci El este milostiv și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate…” (Ioel 2,12).
sursa: https://www.loribalogh.ro/