Categoria: Parabolele lui Isus
Luca 18,9‑14
Am auzit de multe ori această pildă a Mântuitorului comentată în legătură cu rugăciunea, pocăința sau îndreptățirea prin credință. În doar câteva versete există o adevărată bogăție de învățături practice care privesc o viață devotată lui Dumnezeu.
De data aceasta mă voi opri asupra unui portret moral foarte bine zugrăvit în această parabolă, dar și în alte părți ale Scripturii. Este vorba de portretul moral al fariseului.
S-ar putea ca firea noastră pământească, în măsura în care ea mai trăiește în noi, să ne șoptească mulțumită: „Acesta nu e un subiect care mă vizează. Nu mă simt deloc deranjat, căci subiectul privește doar niște personaje istorice.”
Oare chiar să nu fim vizați de mesajul acestei pilde? Am întâlnit „creștini” care se lăudau fără nicio urmă de modestie: „Nimeni nu a sacrificat cât am sacrificat eu pentru lucrarea lui Dumnezeu.” Și poate că este adevărat… Am întâlnit „creștini” care se supărau dacă altcineva era mai apreciat decât ei pentru lucrarea făcută pentru Dumnezeu. Și nimeni nu neagă că ei nu făceau mult pentru Dumnezeu… Am întâlnit „creștini” care spuneau: „Am dat o sumă mare de bani la biserică și m-am pus bine cu Dumnezeu.” Și poate că au făcut și lucrul acesta…
Observăm în noi înșine, dacă suntem suficient de sinceri, o sumedenie de „gene” și „cromozomi” aparținând fariseului din parabolă: „gena” afirmării în fața semenilor, „gena” laudelor deșarte, „gena” spiritului de competiție, „gena” adulării propriei imagini…
Astăzi fariseii nu mai exista așa cum îi cunoaștem din paginile Scripturii, dar spiritul lor, din nefericire, supraviețuiește. De câte ori, călătorind pe drumurile vieții, nu dăm de semeni de-ai noștri cu două sau mai multe fețe? De câte ori nu trebuie să constatăm cu amărăciune că multe dintre faptele de binefacere care se trâmbițează pe la posturile TV nu se fac din compasiune curată față de cei necăjiți, ci pentru o reclamă dezgustătoare?
Cine erau fariseii de pe vremea Mântuitorului? În istoria poporului evreu, fariseii apar sub acest nume cu puțin timp înainte de secolul întâi î.Ch., înainte de războaiele macabeilor. Ceea ce a contribuit mult la apariția acestei partide a fost faptul că la data aceea Palestina se afla sub dominație grecească, grecii făcând presiuni puternice pentru a-i eleniza pe evrei.
La data aceea, elenizarea era privită de evrei ca o încercare de pătrundere a spiritului lumesc în biserică. Grecii nu-și ascundeau intenția de a-i rupe pe evrei de tradițiile și obiceiurile lor. În aceste condiții, apar fariseii, ca o reacție de protest a celor credincioși față de această tendință de compromis a poporului. Scopul urmărit de farisei era acela de a păstra integritatea religioasă și națională a poporului.
Cuvântul „fariseu” semnifică în limba ebraică „separat”, arătând spre atitudinea lor față de spiritul lumesc de atunci, respectiv față de încercarea de elenizare a poporului. Pe vremea lui Iisus, acest grup de credincioși, cu o religiozitate deosebită, era constituit într-un partid care număra aproximativ 6000 de membri. La început deci, mișcarea fariseică a fost un element benefic pentru națiunea iudaică, o mișcare care urmărea scopuri înalte, având efecte pozitive.
Pe parcurs însă, scopurile bune au degenerat atât de mult încât, pe vremea Mântuitorului, El a fost nevoit să-i mustre cu toată asprimea în repetate rânduri, din cauza decăderii lor morale și în ciuda aparentei lor religiozități. Pe vremea Domnului Christos, fariseii reprezentau secta cea mai numeroasă și cea mai influentă.
Îmbrăcămintea fariseilor avea ceva caracteristic, pentru a putea fi recunoscuți de departe:
– Hainele lor erau lungi și aveau ciucuri
– Filacteriile erau late (benzi de pergament pe care erau scrise fragmente din Lege și pe care evreii le purtau într-o mică cutie fixată, fie pe frunte, fie pe brațe).
Religiozitatea fariseilor era remarcabilă. Când au apărut ca o reacție la pătrunderea în poporul ales a spiritului elenistic, fariseii au avut un merit deosebit:
– Ei au menținut în rândurile poporului evreu o pietate, o evlavie deosebită prin atenția pe care o cereau în respectarea Legii Morale.
– Ei recunoșteau Providența divină care conduce orice eveniment de pe pământ.
– Așteptau Împărăția lui Dumnezeu și venirea lui Mesia.
În concluzie, ei au menținut în rândurile poporului un climat religios înalt. Dar, pe măsură ce timpul a trecut, mișcarea fariseică a început să decadă într-o extremă nedorită, făcând greșeli poate mai grave decât acelea împotriva cărora luptau. Această alunecare a idealurilor fariseice L-a determinat pe Domnul să-i mustre de multe ori foarte aspru:
„Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen și lăsați nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia. Pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați nefăcute” (Matei 23,23).
Fariseii deveniseră cât se poate de scrupuloși în ce privește litera Legii Morale, dar călcau în picioare spiritul acestei Legi – principiul dragostei. Au început să devină deosebit de orgolioși în relațiile cu alți oameni și țineau cu scrupulozitate datinile strămoșești și litera Legii Morale, nu pentru că iubeau, ci pentru a câștiga merite înaintea lui Dumnezeu. Au început să creadă că ei înșiși sunt autorii propriei lor mântuiri și au pus la baza religiei lor mai mult cunoașterea teoretică a adevărului decât trăirea principiilor neprihănirii. Au devenit niște formaliști. Religia lor nu mai era o problemă de inimă, ci de minte.
Între farisei se găseau, desigur, și oameni care nu-și pierduseră sensibilitatea, evlavia adevărată. Dovadă acestui lucru este faptul că, chiar dintre farisei, au fost unii care au acceptat învățăturile Mântuitorului, devenind ucenicii Lui: Nicodim, Simon leprosul, iar mai târziu, Saul din Tars, devenit marele apostol Pavel.
Cei mai mulți dintre ei deveniseră însă lacomi de avere și ipocriți, deși doreau să apară în ochii semenilor lor ca cei mai evlavioși dintre oameni. Să revenim la Pilda fariseului și vameșului! Luca 18,10‑12:
Unde a greșit fariseul atât de mult încât Domnul a trebuit să afirme despre el că a plecat acasă nebinecuvântat? Să analizăm câteva amănunte despre el:
„S-a suit la Templu” (vers.10). Nu ni se spune că ar fi fost vreo ocazie deosebită de închinare la Templu. Evreii aveau zile de sărbătoare în care mergeau cu toții la Templu, fie că erau mai evlavioși, fie că nu erau (ziua ispășirii, paștele și sărbătoarea corturilor). Datina cerea ca toți să fie prezenți la Templu în aceste ocazii deosebite.
Se pare că în cazul relatat în pildă nu este vorba despre o ocazie specială de sărbătoare. Probabil că nu era nici zi de sabat. Era o zi obișnuită. Templul era liniștit și doar câțiva închinători erau prezenți. Deci nu-l putem bănui pe fariseu că s-a suit la Templu pentru a afișa în fața semenilor săi cât de evlavios era el. El s-a suit la Templu să se roage, deci el simțea nevoia rugăciunii.
„Stătea în picioare” (vers.11). Acest amănunt ar putea fi un indiciu pentru unii dintre noi că acest om era mândru. Pentru evreii din acea vreme, poziția cea mai frecventă în rugăciune era cu fața la pământ sau în genunchi. Deci faptul că fariseul stătea în picioare în timpul rugăciunii ar putea fi considerată o dovadă de mândrie. Dar să nu ne grăbim să tragem concluzii doar din acest amănunt.
Într-adevăr, psalmistul David rostește un îndemn în acest sens în Psalmul 95,6: „Veniți să ne închinăm și să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!”
Bărbații rugăciunii și credinței întotdeauna s-au umilit înaintea Domnului îngenunchind în rugăciune (Daniel, Ștefan, Pavel, etc.). Însuși Mântuitorul avea obiceiul să îngenuncheze în rugăciune. Să ne aducem aminte de agonia prin care a trecut în Ghetsemani!
Totuși, îngenuncherea nu era obligatorie la rugăciune. Însuși Domnul, în fața mormântului lui Lazăr, S-a rugat în picioare, cu ochii ridicați spre cer. Mai mult decât atât, El ne spune: „Și când stați în picioare de va rugați, să iertați orice aveți împotriva cuiva…” (Marcu 11,25).
Iată deci că poziția în rugăciune poate diferi de la caz la caz și nu este atât de semnificativă cum ar putea să creadă cineva. Faptul că fariseul stătea în picioare în timpul închinării de la Templu nu este în mod obligatoriu un semn de mândrie. De altfel, nici despre vameșul care se ruga alături de el nu stă scris că s-ar fi rugat pe genunchi. Dacă fariseul poate fi acuzat de mândrie, aceasta este din cauza altor amănunte legate de închinarea pe care o aducea la Templu.
„A început să se roage în sine” (vers.11). Iată un alt amănunt interesant. Când auzim de farisei, ne gândim la niște oameni care se roagă cu voce tare, pentru a fi auziți de oameni. Fariseul din parabolă nu se roagă cu voce tare, ci în gând. El se roagă lui Dumnezeu în intimitatea sufletului său, nu pentru a fi auzit de cei din jur și a fi apreciat pentru evlavia sa.
„Dumnezeule, Îți mulțumesc…” (vers.11). Din nou o notă bună pentru fariseu, căci el dovedește că știe să fie recunoscător lui Dumnezeu pentru binecuvântările primite. Mi-ar fi plăcut să-l aud spunând „Dumnezeul meu…” Ar fi sunat mai frumos și ar fi dovedit o relație mai apropiată și mai caldă între el și Dumnezeu. Felul în care I se adresează fariseul Creatorului său arăta că relația sa cu El era una rece, distantă.
Totuși, faptul că fariseul își arată recunoștința față de Dumnezeu dovedește că el a înțeles că lauda este elementul permanent al rugăciunii.
„Bine” – ar putea zice cineva – „e un lucru frumos ca fariseul să fie recunoscător lui Dumnezeu. Dar pentru ce Îi mulțumește? „Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, desfrânați sau chiar ca vameșul acesta” (vers.11).
Vedeți în această rugăciune de mulțumire ceva de condamnat? Dacă este ceva de condamnat, atunci cu siguranță că fiecare dintre noi se află sub condamnare. Cine dintre noi n-a avut ocazia să vadă oameni mutilați și rămași infirmi în urma unor accidente groaznice? Cine, chiar dacă nu a dat curs unei rugăciuni tainice, nu a avut totuși un simțământ de recunoștință la adresa lui Dumnezeu că el a fost păzit de o asemenea tragedie, că el nu face parte din categoria acelor oameni loviți de nenorocire?
Îmi aduc aminte de vremea regimului comunist și de cozile interminabile la „alimentara” atunci când se aducea puțină carne. Mama Îi mulțumea lui Dumnezeu că ne-a descoperit adevărul reformei sanitare și nu mai eram nevoiți să stăm la acele cozi. De fapt, mama se ruga, mulțumindu-I Domnului, că nu suntem ca majoritatea celorlalți oameni ale căror pofte încă nu sunt sfințite. Era un păcat că ea Îi mulțumea lui Dumnezeu că noi eram altfel decât ceilalți oameni?
Sau, când vedem oameni clătinându-se de băutură, sau violenți în timpul meciurilor de fotbal, sau de nestăpânit în timpul mitingurilor politice, câți dintre noi nu-I suntem recunoscători lui Dumnezeu că ne-a scos din felul deșert de viețuire al lumii? Nu este un păcat să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a scos de pe cărările rătăcite ale lumii și ne-a pus înainte alte valori și o altă perspectiva a vieții. Dimpotrivă !
În același timp însă, este adevărat că este primejdios să te compari cu oamenii. Nu pentru că a te compara cu oamenii este un păcat în sine, ci pentru că există întotdeauna posibilitatea de a greși în apreciere:
– Stând lângă cineva mult mai capabil decât tine, este posibil să ajungi la complexe de inferioritate, la pierderea simțului valorii personale, la descurajare și chiar la necredință. Situația aceasta este cu totul de nedorit pentru un creștin.
– Este însă posibil ca să se întâmple și opusul: stând lângă cineva mai puțin dotat, s-ar putea naște în inima ta complexul de superioritate cu manifestările ei de mândrie, ceea ce este de asemenea de nedorit pentru un creștin.
Un om care se află sub influența benefică a Duhului Sfânt, care are în viața sa roadele Sale, poate să se compare cu semenii fără să greșească nici într-un sens, nici în altul. Mai întâi de toate el se va compara cu Modelul desăvârșit care este însuși Domnul Christos. În concluzie, fariseul nu poate fi acuzat de faptul că, în rugăciunea sa se compară cu semenul său. Și noi o facem adesea, fără măcar să ne dăm seama.
„Eu postesc de două ori pe săptămână și dau zecimea din toate veniturile mele” (vers.12). Fariseul amintește acum niște realități din practica vieții sale religioase. Ceea ce spune el sunt lucruri adevărate, căci e conștient că se află înaintea unui Dumnezeu atotștiutor. A posti de două ori pe săptămână (nu „de dulce”, ci post negru!) este o dovadă de înfrânare a poftelor, o dovadă că avea o voință puternică și o dorință după ceva mai bun.
În general vorbind, omul are disponibilitatea de a renunța la multe lucruri: bani, lux, poziție socială… Când este vorba însă de plăcerile legate de hrană, de papilele sale gustative și propriul stomac, renunțarea este mult mai grea. Faptul că fariseul postește de două ori pe săptămână este o dovadă de biruință a unor pofte adânc înrădăcinate în firea omului.
De asemene, plata conștiincioasă a zecimii „din toate veniturile” lui este o altă dovadă a credincioșiei lui față de Dumnezeu. Să ne oprim acum din analizarea versetelor biblice și să observăm care a fost greșeala atât de gravă pe care a făcut-o fariseul, încât rugăciunea sa nu a putut fi primită de cer. Să recapitulăm:
– Fariseul este un om care-L caută pe Dumnezeu.
– Fariseul se duce la Templu să se roage, chiar dacă nu e o zi deosebită de sărbătoare. El nu o face, cel puțin în acest caz, de ochii lumii, ci cu sinceritate.
– Rugăciunea fariseului nu e rostită cu glas tare, pentru a fi auzit.
– El manifestă recunoștință față de Dumnezeu si recunoaște intervenția Lui în viața sa.
– Este corect în privința datoriilor sale față de Dumnezeu și știe să-și înfrâneze poftele trupului.
Atunci unde a greșit fariseul? Ce a făcut el, sau ce nu a făcut, astfel încât Mântuitorul să afirme despre el că s-a coborât acasă fără să primească aprobarea divină?
Atunci când învățăm despre rugăciune aflăm, printre altele, că ea este „respirația sufletului”. După cum un trup care nu respiră câteva minute moare, la fel se întâmplă cu un suflet care nu se roagă. Mai curând sau mai târziu el va fi mort.
Respirația fizică are două faze: inspirația și expirația. „Respirația sufletului” are și ea două componente: lăuda și cererea. Dacă ducem comparația mai departe, lauda adusă lui Dumnezeu este expirația, iar cererile pe care le aducem înaintea Lui reprezintă inspirația, prin care ne deschidem larg sufletele pentru a fi umplute de binecuvântările cerești.
Atâta timp cât trăim pe pământ, în condițiile păcatului, rugăciunea noastră nu poate fi alcătuită doar din laude sau doar din cereri. Dacă vom „expira” mereu (laude) fără să „inspirăm” (cereri), ne vom asfixia. Dacă, dimpotrivă, vom „inspira” mereu (cereri), fără să „expirăm” (laude), vom ajunge la același rezultat.
Ați observat ce face fariseul din pildă? El „expiră” mereu. Rugăciunea lui este doar laudă, fără nicio cerere. El Îl laudă pe Dumnezeu, apoi se laudă pe sine până ce sufletul său moare asfixiat de prea multă mulțumire de sine. Oare fariseul acesta nu avea nicio nevoie? Nu are nimic de cerut lui Dumnezeu?
Dacă este ceva grav în viața acestui om, de altfel foarte religios, este faptul că nu mai simte nicio lipsă, nicio nevoie pe care să o aducă înaintea Domnului. El „s-a îmbogățit și nu duce lipsă de nimic” (vezi Apocalipsa 3,17), asemenea laodiceanului care își este lui însuși atotsuficient. Folosind alte cuvinte, rugăciunea fariseului ar putea să sune astfel: „Doamne, totul e în regulă. Sunt neprihănit și aștept să-mi dai răsplata pentru ceea ce am făcut cu viața mea.”
Oh! Vai de voi, cărturari și farisei care nu mai simțiți păcătoșenia voastră, care faceți din faptele voastre bune merite înaintea lui Dumnezeu, obligându-L să vă mântuie pentru că vă considerați cei mai neprihăniți dintre oameni! Cum veți sta în picioare în ziua cea mare a judecății sfinte, când orice lucru ascuns al inimii va fi scos la iveală?
Concluzii
În ochii oamenilor, diferența dintre fariseul și vameșul din pildă este una foarte mare, balanța înclinând în favoarea celui dintâi. În ochii lui Dumnezeu lucrurile stau, uneori, exact invers. Căci „Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uita la ce izbește ochii, dar Domnul se uită la inimă” (1 Samuel16,7).
Meditând la această pildă, îmi pun mie și vă pun și dvs. câteva întrebări spre cercetare de sine:
- Țin ca imaginea mea în fața semenilor mei să fie cât mai bună, chiar dacă inima mea nu este tocmai curată? Dacă răspunsul este da, atunci sunt un fariseu al secolului al 21‑lea.
- Când fac o faptă bună unui semen de-al meu, sau când îmi împlinesc datoriile față de Dumnezeu, pentru ce o fac: din teama de a nu pierde mântuirea, din pură datorie sau pentru a-L obliga în felul acesta pe Dumnezeu să mă mântuiască? Dacă răspunsul este da, atunci sunt un fariseu al veacului în care trăim.
- Mă plec vreodată în rugăciune fără să simt nevoia să-I cer ceva? Simt că totul e în regulă în viața mea astfel încât nu mai am nimic de cerut Domnului? Dacă răspunsul este da, atunci, cu siguranță sunt un fariseu al zilelor din urmă.
„Cu cât ne apropiem mai mult de Domnul Christos și cu cât vom vedea mai clar curăția caracterului Său, cu atât mai limpede ne vom da seama de nespus de marea păcătoșenie a păcatului și cu atât mai puțin vom căuta să ne înălțăm pe noi înșine. Aceia pe care cerul îi recunoaște ca fiind sfinți, sunt ultimii care să facă parade de propria lor bunătate” ( E. G. White, „Parabolele Domnului”, pag. 23).
sursa: https://www.loribalogh.ro/