Categoria: Parabolele lui Isus
Matei 12,43‑45
„Duhul necurat, când a ieșit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, și n-o găsește. Atunci zice: „Mă voi întoarce în casa mea de unde am ieșit. Și, când vine în ea, o găsește goală, măturată și împodobită. Atunci se duce și ia cu el alte șapte duhuri mai rele decât el, intră în casă, locuiesc acolo, și starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai așa se va întâmpla și cu acest neam viclean.”
Lumi paralele
Pentru omul sceptic și secularizat al secolului al XXI-lea, a vorbi despre duhuri necurate, bântuiri, posedări demonice și exorcizări este ceva anacronic, aparținând timpurilor și mentalităților învechite ale Evului Mediu. Cu toate acestea, Biblia, în general, și Noul Testament, în special, au multe de spus despre acest subiect.
Chiar și conceptul de „mare luptă”, sau „marele război cosmic” între forțele binelui și cele ale răului, presupune existența unei lumi paralele cu lumea noastră, o lume a spiritelor bune și rele, aflate într-un conflict milenar, dar despre care Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că se apropie de final, prin biruința deplină și definitivă a binelui asupra răului.
Mai mult decât atât, în activitatea publică a Domnului Christos, între minunile săvârșite și în învățăturile date oamenilor, prezența spiritelor demonice, în frunte cu „Prințul întunericului” care le conduce, este o realitate de necontestat. Conflictul deschis dintre Fiul lui Dumnezeu și Satana, vizibil pe tot parcursul lucrării Sale pământești, dar și în istoria ulterioară a Bisericii creștine, este un argument puternic în favoarea unei afirmații pe care apostolul Pavel o va face spre mijlocul primului secol într-una dintre epistolele sale:
„Îmbrăcați-vă în toată armura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor Diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6,11.12).
Așadar, nu este deloc surprinzător faptul că Mântuitorul abordează subiectul duhurilor necurate chiar și în parabolele Sale. Tema este prea importantă ca să scape atenției Sale, iar miza marelui război cosmic este prea mare pentru ca învățăturile lăsate ucenicilor Săi din toate timpurile să nu se refere și la acest subiect.
Contextul
Pentru a înțelege mai bine mesajul parabolei, este important să cunoaștem contextul în care a fost rostită. Vindecarea demonizatului orb și mut a lăsat o impresie adâncă în rândul mulțimii prezente. Unii dintre martorii acestei vindecări miraculoase se întrebau cu sinceritate: „Nu cumva este acesta Fiul lui David?” (Matei 12,23).
Fariseilor, care spionau îndeaproape lucrarea Mântuitorului, nu le-a trebuit mult timp să reacționeze. Și au făcut-o în stilul lor caracteristic, acuzându-L pe Iisus de vrăjitorie. Minunea era evidentă, căci fusese făcută în prezența multor martori, așa că fariseii nu aveau cum să o nege. Ceea ce puteau face (și au și făcut în final!) era să dea o interpretare a minunii săvârșite care să fie în defavoarea lui Iisus, punându-L într-o lumină proastă înaintea norodului.
Zis și făcut! „Când au auzit fariseii lucrul acesta, au zis: „Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!” (Matei 12,24). Așadar, spre deosebire de unii din popor care își puneau întrebarea dacă nu cumva Iisus este Fiul lui David, ceea ce echivala cu recunoașterea mesianității Sale, fariseii aveau o părere total opusă. Folosindu-se de influența lor, ei au încercat să convingă publicul că Iisus nu era ceea ce credeau ei și ceea ce părea a fi, ci un complice deghizat al Diavolului, care alungă demonii cu puterea acestuia.
Mântuitorul Se apără, apelând la logica unei gândiri sănătoase: „Voi spuneți că Eu scot demonii cu ajutorul lui Satana. Dar ce logică ar avea Satana să facă acest lucru? Cum ar putea el să lupte împotriva lui însuși, împotriva intereselor propriei împărații? Buuun! Voi spuneți că Eu scot demonii cu ajutorul șefului lor. Dar fiii voștri cu ajutorul cui fac același lucru? Să ne judece ei! Orice om știe un lucru elementar: Doar cineva mai puternic decât Satana poate să acționeze împotriva lui. Dacă Eu am făcut această exorcizare prin puterea Duhului Sfânt, înseamnă că Împărăția lui Dumnezeu a venit peste voi. Cine trece de partea Mea, va participa la triumful Împărăției cerurilor. Cine este împotriva Mea, trece de partea lui Satana. Iar cel ce vrea să fie neutru, va cădea în cele din urmă în plasa forțelor întunericului” (parafrazarea pasajului din Matei 12,25‑30).
Văzând împietrirea fariseilor și cărturarilor, în ciuda luminii pe care o aveau din profețiile Scripturilor, și în ciuda dovezilor pe care le aducea în favoarea mesianității Sale, Mântuitorul vorbește apoi despre păcatul de neiertat (vezi Matei 12,31.32), păcat pe care acești lideri religioși ai națiunii alese erau pe cale să-l comită spre propria lor pierzare.
Iar cererea fariseilor: „Învățătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine” (Matei 12,38) este picătura care umple paharul. Nu văzuseră ei atâtea semne în viața și activitatea lui Iisus? De ce mai cer un semn? Nu era această cerere un mod de a-L ispiti pe Dumnezeu?
Iisus rostește cuvinte grele, etichetându-i pe vrăjmașii Săi cu gulere albe drept „pui de năpârci” și „un neam viclean și preacurvar” (Matei 12, 34.39), care va avea de întâmpinat dreapta judecată a lui Dumnezeu.
În acest context tensionat, ca urmare a discuției contradictorii cu fariseii, Mântuitorul rostește Pilda duhurilor necurate. Să fie aceasta o aluzie la faptul că demonizații nu sunt doar cei ce sunt trântiți la pământ, făcând spume la gură, ci și oameni aparent normali, respectați și priviți ca modele în lume?
„Casa” inimii
Asemenea oricărui conflict, marele război cosmic între Domnul Christos și Satana, început în cer și continuat pe pământ prin căderea primilor noștri părinți, are și el un front de luptă, o zonă în care cele două forțe se confruntă pe viață și pe moarte. Acest front nu este unul geografic, aflat pe vreo planeta din Univers, ci el se află în inima fiecărui om.
Acolo, în străfundul ființei umane, se duce lupta reală între bine și rău, între adevăr și minciună, între dreptate și nedreptate. Fiecare alegere a omului spre bine sau spre rău dă câștig de cauză uneia sau alteia dintre cele două tabere. De aceea, nu este întâmplător faptul că în Pilda duhurilor necurate Mântuitorul aseamănă interiorul ființei umane, inima sa, cu o casă. O casă care poate fi fie un templu al Duhului Sfânt (vezi 1 Corinteni 3,16.17; 6,19.20), fie o casă bântuită de spirite rele.
Ca orice casă, inima omului poate fi mai mult sau mai puțin mobilată; poate fi renovată, golită sau vândută; poate fi dărâmată, rezidită sau abandonată. Însă orice casă, fără excepție, este menită să fie locuită. Chiar și pentru perioade scurte de timp, ca în cazul caselor de vacanță.
Ca și în lumea fizicii, în care oamenii de știință au observat că nu există spații cu vid absolut, în lumea spirituală casa inimii nu suportă nici ea vidul. Cineva trebuie să locuiască acolo. Cine crede că poate să-și păstreze casa inimii curată și goală pentru totdeauna, într-o neutralitate absolută față de ambele tabere ale marelui război cosmic, se înșală amarnic. Pe tronul inimii este invitat fie Dumnezeu, în calitatea Sa de Creator, Răscumpărător și Domn al vieții, fie dacă nu, spiritele rele dau buzna umplând vidul și transformând ființa umană într-o casă bântuită.
Există însă un mod radical diferit prin care Dumnezeu și Satana încearcă să ocupe casa inimii unui om. Imaginea atât de familiară a unui Mântuitor care bate la ușa inimii omului ne spune mult despre modul Său de abordare și despre caracterul lui Dumnezeu. „Iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu mine” (Apocalipsa 3,20).
Mesajul este clar: Iisus respectă alegerile noastre. El nu va da niciodată buzna în ființa noastră dacă nu este dorit și invitat. Cu o discreție greu de înțeles pentru noi, Iisus Se retrage de acolo unde prezența Sa nu este dorită, iar absența Sa nu este observată. Deși El tânjește să locuiască în inima fiecărui om, nu-Și va împlini niciodată această năzuință prin forță.
Cu totul diferit este modul de abordare al Prințului întunericului. El nu bate la ușa inimii, cerând să intre în ea, ci el dă buzna. Este adevărat că sunt și cazuri în care omul invită în mod conștient spiritele rele să vină în viața sa. Practicile spiritismului și ale vrăjitoriei sunt o invitație directă făcută de om pentru ca spiritele rele să-i invadeze existența. Însă situațiile de acest gen sunt relativ rare.
În parabola Sa, Mântuitorul ne transmite un avertisment clar: Nu este întotdeauna nevoie de o invitație explicită, făcută spiritelor rele de a locui în inima unui om. Este suficientă neglijența. E suficient să nu-I permiți lui Dumnezeu să locuiască pe tronul inimii ca Domn, pentru ca cel rău să profite de vidul nostru interior și să-l ocupe el.
Dacă este un mesaj clar al acestei parabole, prin care Mântuitorul dorește să ne aducă cu picioarele pe pământ, atunci acesta este un avertisment solemn cu privire la neglijență, indiferență și amânare. Pentru ca cineva să fie pierdut pentru totdeauna, nu trebuie să fie neapărat un răzvrătit pe față împotriva lui Dumnezeu. E suficient să neglijeze de a-L invita pe Dumnezeu în viața sa în calitate de Domn.
De aceea, alături de imaginea impresionantă a unui Mântuitor care bate la ușa inimii, așteptând să I Se deschidă și să intre în inima omului, Biblia ne prezintă și invitația pe care Dumnezeu o adresează fiecărui copil al Său de pe pământ: „Fiule, dă-mi inima ta, și să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele!” (Proverbe 23,26).
„Toamna se numără bobocii”
În anumite cercuri creștine evanghelice, circulă un slogan discutabil din punct de vedere al adevărului biblic: „Odată mântuit, pentru totdeauna mântuit!” Afirmația potrivit căreia un om care și-a predat inima Domnului Iisus Christos nu mai poate pierde mântuirea, indiferent de ceea ce face după convertirea sa, este contrazisă de nenumărate pasaje biblice și de exemple de vieți de oameni, care au început bine experiența lor cu Dumnezeu, dar au sfârșit printr-un faliment total. Regele Saul, ucenicul Iuda, creștinul Dima și mulți alții sunt doar câteva exemple în acest sens.
Pilda duhurilor necurate contrazice și ea această teorie falsă. Mântuitorul vorbește de un om care a cunoscut experiența convertirii, ilustrată prin alungarea duhului necurat din casă. Nimeni nu-și imaginează că acest duh rău a plecat de bunăvoie din casa inimii omului, fie din plictiseală, fie din dorința de a începe o nouă aventură. Duhul necurat a fost pur și simplu alungat din viața acelui om de o putere mai mare decât a omului și decât a spiritului rău, o putere care nu poate fi alta decât puterea lui Dumnezeu.
Rezultatul? Omul a redevenit liber, acea libertate promisă de Christos: „Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi… Deci, dacă Fiul va face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8, 32.36). Imaginea unei case golite, curate și împodobite este perfectă pentru ilustrarea schimbărilor care se produc în viața unui om iertat de Dumnezeu și cu trecutul acoperit.
Dar este oare suficient atât? Trecutul păcătos a fost rezolvat prin jertfa de pe cruce, dar cum rămâne cu viitorul? Ce se întâmplă cu casa inimii unui om care se oprește în acest stadiu, fără să ducă mântuirea lui până la capăt (vezi Filipeni 2,12)?
Mesajul transmis de Iisus în această parabolă este alarmant: Dacă după iertarea și îndreptățirea omului lucrarea mântuirii nu este continuată prin locuirea Duhului Sfânt în inimă (sfințirea vieții), riscul unei recidive este major. Așa cum în cazul bolilor fizice recidivele sunt de obicei mult mai grave decât boala inițială, și în cazul recidivelor spirituale lucrurile se înrăutățesc neașteptat de mult.
Pilda spune că se întoarce nu doar duhul cel rău alungat, ci o întreagă „gașcă” de duhuri rele, care transformă viața acelui nefericit și neglijent om într-un infern. Și atunci ne întrebăm: Nu ar fi fost firesc ca acea casă, odată eliberată de duhul necurat, să fie pusă la dispoziția Celui care a săvârșit minunea salvării de sub puterea celui rău?
Trebuie să recunoaștem că, prin natura noastră, suntem ființe dependente. Și pentru că frontul marelui conflict cosmic între bine și rău trece prin inima noastră, nu avem decât două opțiuni: fie îi oferim fără rezerve inima lui Dumnezeu, devenind „robi ai neprihănirii”, fie o abandonăm forțelor răului, devenind „robi ai păcatului”. Aceste singure alternative pe care le avem la dispoziție sunt clar prezentate de apostolul Pavel în Epistola către romani:
„Nu știți că dacă vă dați robi cuiva, ca să-l ascultați, sunteți robii aceluia de care ascultați, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire? Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru că, după ce ați fost robi ai păcatului, ați ascultat acum de dreptarul învățăturii pe care ați primit-o. Și prin chiar faptul că ați fost izbăviți de sub păcat, v-ați făcut robi ai neprihănirii” (Romani 6,16‑18).
Însă ce diferență enormă este între cele două „robii”! În timp ce păcatul ne stăpânește ca un tiran, fără să ne permită să ne eliberăm din strânsoarea lui, „robia” neprihănirii ne redă libertatea de alegere. Păcatul nu-l putem părăsi atunci când dorim noi, fără ajutor ceresc, însă putem renunța oricând la neprihănire și la domnia Fiului lui Dumnezeu în inima noastră, întorcându-I spatele.
„Așadar, prea iubiților”, – ne îndeamnă cu dragoste același apostol Pavel – „după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur…” (Filipeni 2,12)
Căci toamna se numără bobocii, nu primăvara…
Păcatul de neiertat
Pilda duhurilor necurate este o continuare a discursului lui Iisus despre păcatul de neiertat (vezi Matei 12,31‑37). Ea este o analogie perfectă la alte pasaje biblice care ne atrag atenția asupra riscului de a recădea sub influența forțelor întunericului, după ce am cunoscut eliberarea realizată de Christos.
Scriindu-le credincioșilor iudei, autorul Epistolei către evrei trage un semnal de alarmă echivalent cu afirmațiile Mântuitorului în legătură cu păcatul de neiertat: „Cei ce au fost luminați odată și au gustat darul ceresc, și s-au făcut părtași Duhului Sfânt, și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, și care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu, și-L dau să fie batjocorit” (Evrei 6,4‑6).
Mergând pe aceeași linie de gândire, dar folosind cuvinte mult mai dure, apostolul Petru scrie în cea de-a doua sa epistolă: „În adevăr, dacă după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Christos, se încurcă iarăși și sunt biruiți de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea ca cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfânta, care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: „Câinele s-a întors la ce vărsase” și „scroafa s-a întors să se tăvălească iarăși în mocirlă” (1 Petru 2,20‑22).
Una dintre învățăturile evidente ale Pildei duhurilor necurate este aceea că mântuirea noastră nu se încheie cu iertarea, ci cu sfințirea caracterului nostru. Dacă inima a fost curățată prin sângele jertfei lui Christos, ea trebuie să fie menținută curată și sfințită prin prezența Duhului Sfânt. Dumnezeu nu lucrează cu jumătăți de măsură. Dacă omul, odată iertat și cu casa inimii curată și eliberată de influențele rele, nu-I permite Domnului Christos să locuiască în inima sa și nu se lasă condus de îndemnurile Duhului Sfânt, ceea ce cândva a fost un templu al Duhului Sfânt, va deveni un locaș al demonilor.
Religia creștină nu constă într-o sumă de interdicții în diferite domenii, ci este o forță de viață constructivă. Nu e suficient să urâm răul; trebuie să iubim binele. Nu e suficient să ne abținem de la fapte, cuvinte, gânduri și motivații rele; trebuie să dăm pe față fapte, cuvinte, gânduri și motivații bune.
„Urâți răul și iubiți binele!” (Amos 5,15) – este imperativul la care trebuie să ia seama orice creștin care dorește să-și ducă mântuirea până la capăt. În domeniul mântuirii, ca în multe alte domenii de viață, intențiile bune nu sunt suficiente. Trebuie să mergem mai departe de intenții. După alungarea duhului necurat, casa inimii omului era curată și împodobită. Dar era GOALĂ!
Era o îmbunătățire evidentă față de starea inițială, în care casa inimii era bântuită de duhul necurat. Dar îmbunătățirile pe care le aducem vieții noastre nu sunt suficiente. Este nevoie de o transformare radicală a vieții, o reorientare spre Dumnezeu. Or această transformare nu este posibilă în absența Duhului Sfânt, care trebuie să locuiască în casa inimii.
Pilda ne prezintă un paradox: Deși omul e neputincios în fața spiritelor rele, el are totuși puterea de a-L ține afară pe Acela care l-a eliberat de sub puterea lor. Deznodământul tragic al pildei ne pune în fața unei întrebări de bun simț: La ce mai folosește o exorcizare, dacă în final starea omului devine mai rea decât la început? Și, dacă se produce acest dezastru, cine este responsabil pentru el?
Desigur, Satana are partea sa de vină pentru dezastrele care se produc la nivel de individ, de națiuni sau de omenire. Însă cea mai mare responsabilitate îi revine omului, căci el alege ce se va întâmpla cu casa inimii sale.
Totuși, Pilda duhurilor necurate nu se încheie cu un deznodământ implacabil. Chiar dacă Mântuitorul ne atrage atenția că starea de pe urmă a omului neglijent față de propria sa mântuire este mai rea decât la început, nu ni se spune că nu mai există speranță pentru acel om. Atâta vreme cât mai există har, iar omul ajuns în stăpânirea spiritelor rele mai are puterea să strige la Dumnezeu pentru eliberare, lucrurile pot lua o întorsătură fericită. Demonizatul din Gadara, stăpânit de multe spirite rele, dar eliberat de Iisus, este un exemplu încurajator în acest sens (vezi Luca 8,26‑35).
Biblia ne atrage atenția că „noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6,12). Însă, același Cuvânt al lui Dumnezeu ne asigură că în această lupta teribilă cu forțele întunericului nu suntem singuri: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28,20).
Și dacă alegem să ne umplem casa inimii cu prezența lui Iisus, nici chiar iadul întreg, cu legiunile sale de demoni, nu ne poate face niciun rău. Căci cine Îl are pe Dumnezeu de partea sa, are de partea sa Majoritatea.
„Nu te teme, căci mai mulți sunt cu noi, decât cu ei!” (2 Împărați 6,16)
sursa: https://www.loribalogh.ro/