Categoria: Noul Pamant
Creațiunea… Edenul… Ispitirea și căderea omului… Cain și Abel… Potopul… Turnul Babel… Adevăruri sau legende? Cine mai crede astăzi în veridicitatea cărții Geneza, mai ales în adevărurile exprimate în primele unsprezece capitole ale cărții?
Wikipedia, de exemplu, susține că „istoria începuturilor (cap.1‑11 din Geneză) conține texte preponderent mitologice”, prin mit înțelegând „o povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor (antice) despre originea Universului (cosmogeneză) și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari.”
Chiar și teologi creștini au ajuns să considere primele unsprezece capitole ale Bibliei o colecție de mituri și legende aparținând culturii ebraice. Povesti numai bune de povestit copiilor înainte de culcare… Însă a pune o asemenea eticheta pe relatările primelor capitole ale Scripturii implică niște consecințe de care nici chiar teologii sceptici nu sunt conștienți.
Fără adevărurile relatate în primele capitole ale Genezei (relatate cu o simplitate greu de digerat pentru unele minți sofisticate), noi, oamenii, nu am avea un răspuns mulțumitor la prima dintre cele trei întrebări fundamentale ale existenței: De unde venim? Negând veridicitatea Genezei, automat se deschid larg ușile evoluționismului. Dacă nu venim din mâinile unui Creator atotputernic și omniscient, deci dacă nu suntem fii de Împărat, singura alternativă este aceea că venim dintr-un haos stăpânit de legile hazardului și nu suntem altceva decât niște accidente ale naturii, ființe fără identitate, fără sens și fără finalitate. Orfani ai Universului!
Mai mult decât atât, punând sub semnul întrebării veridicitatea relatărilor cărții Geneza, de fapt punem la îndoială chiar cuvintele Mântuitorului care, în unele dintre învățăturile Sale, ne trimite mereu la originile lumii. Fiind întrebat de farisei: „Oare este îngăduit unui bărbat să-și lase nevasta pentru orice pricină? „, Iisus i-a trimis pe aceștia la cartea Genezei – cartea începuturilor:
„Oare n-ați citit că Ziditorul de la început i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască și a zis: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și cei doi vor fi un singur trup? „ (Matei 19,3‑5)
Îl putem suspecta pe Mântuitorul lumii că ar fi dat crezare unor legende și mituri fără acoperire în realitate? Și apoi, ne-ar fi trimis El la primele pagini ale Scripturilor Vechiului Testament dacă ar fi știut că ele conțin doar fabulații?
Fără primele capitole ale Genezei, Biblia ar fi asemenea unui pom falnic și frumos, cu roade bogate și îmbietoare, dar fără rădăcini. Cine poate garanta ca un pom căruia i s-au tăiat rădăcinile va supraviețui? Mai curând sau mai târziu, el va ajunge un morman de vreascuri uscate, numai bune să alimenteze focul scepticismului și al ignoranței cu privire la „cunoștința mântuirii” (Luca 1,77).
Între elementele considerate „mitologice” în cartea Genezei se număra și cei doi pomi speciali care se aflau în grădina Edenului, căminul primilor noștri părinți: Pomul cunoștinței binelui și răului și Pomul vieții.
Însuși faptul că denumirea acestor pomi este legată de termeni abstracți ca: viață, cunoștință, bine și rău, i-a determinat pe unii cercetători ai Bibliei să considere că ei nu au fost pomi reali, așa cum sunt portocalul, mărul sau prunul, ci simple mituri.
Biblia însă folosește și alte asocieri asemănătoare între termeni concreți și termeni abstracți. Un astfel de exemplu este „chivotul legământului” ( vezi Deuteronomul 31,26 ) care este o asociere între un termen concret ( „chivot” ) și unul abstract ( „legământ” ). Existența acestei asocieri nu ne permite însă să considerăm că chivotul legământului a fost un simplu mit, o legenda evreiască. Nu, chivotul a fost un obiect cât se poate de real, făcând parte din mobilierul sanctuarului din vechime ( mai întâi tabernacolul, apoi templul ).
Raportul biblic ne spune că „Domnul, Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, și a pus acolo pe omul pe care-l întocmise. Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni la mâncare, și pomul vieții în mijlocul grădinii, și pomul cunoștinței binelui și răului” (Geneza 2,8.9)
Este greu, chiar și pentru cele mai imaginative minți, să realizeze cât de frumos era Edenul – o grădină sădită chiar de mâna Creatorului și destinată să fie căminul primilor noștri părinți. Ochii noștri sunt obișnuiți cu răul și urâtul și am ajuns să le considerăm ca fiind parte a vieții normale. Zilnic vedem uscăciune sau noroi, ceață sau cer întunecat, frunze ofilite sau copaci doborâți de vânt, prăpăstii înspăimântătoare sau ape învolburate, suferința și moarte. Însă lumea creată de Dumnezeu era cu totul diferită.
Dar chiar și în aceste condiții ale deteriorării naturii din cauza păcatului, dacă o privim cu atenție, așa cum ne îndeamnă apostolul Pavel (vezi Români 1,20), încă putem observa nenumărate reminiscențe ale frumuseții Creației desăvârșite de la începuturi. Uitați-vă, măcar în grabă, dacă nu aveți timp, pe o pagină web cu specii de păsări, plante, animale terestre sau marine și veți rămâne fără cuvinte. Atâtea culori și forme încântătoare! Atâta biodiversitate!
Viața noastră este prea scurtă doar pentru a enumera și cataloga frumusețile Creației încă existente. Ca să le și studiem în detaliu pe fiecare în parte, avem nevoie de veșnicie. Doar familia fascinantă a orhideelor numără în jur de 35 000 de specii și aproximativ 100 000 de hibrizi. Cine le poate cunoaște și studia pe toate în această viață? „Și acestea sunt doar marginile cailor Sale și numai adierea lor ușoară ajunge până la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi? „ ( Iov 26,14 )
Avem, așadar, o grădină de o frumusețe greu de imaginat – Paradisul. În mijlocul acestuia, plin de mii și mii de specii de plante și animale conviețuind într-o armonie desăvârșită, existau doi pomi: Pomul vieții și Pomul cunoștinței binelui și răului. Geneza 2,9 nu specifică clar faptul că și Pomul cunoștinței binelui și râului se afla în mijlocul grădinii, însă din dialogul dintre Eva și șarpe, reiese clar acest lucru: „Femeia a răspuns șarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncați din el și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți.” ( Geneza 3,2.3 )
De ce acești doi pomi au fost așezați de Creator în mijlocul grădinii Edenului și nu la margine? De ce nu la intrarea în grădină? Răspunsul nu este greu de aflat: Plasarea lor în mijlocul Edenului era menită să atragă atenția primilor noștri părinți ca ei nu erau pomi obișnuiți, asemenea celorlalți pomi care împodobeau grădina, ci erau speciali. Desigur, ceea ce îi făcea speciali pe cei doi pomi nu erau detalii legate de forma lor, de textura și aroma fructelor, ci însăși porunca Creatorului cu privire la rodul lor.
Din raportul Genezei înțelegem că după porunca dată omului de a crește și a umple pământul, administrându-l cu loialitate ( vezi Geneza 1,28 ), și cea de a lucra grădină Edenului și a o păzi ( vezi Geneza 2,15 ), omul a mai primit doar o singură poruncă: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” ( Geneza 2, 16.17 )
Poruncile divine erau clare și aveau menirea de a-i responsabiliza pe primii noștri părinți în calitatea lor de administratori ai Creației. Dar v-ați întrebat vreodată de ce Dumnezeu nu le-a poruncit să mănânce și din Pomul vieții? Pe paginile Scripturii nu găsim o asemenea poruncă dată omului.
Desigur, toți pomii din Eden aveau menirea și calitatea de a întreține viața prin roadele lor. Însă Pomul vieții avea calitatea de a întreține viața într-un mod special, depășind în valoare toți ceilalți pomi din grădină. Faptul acesta este dovedit de interdicția dată de Creator ca omul să nu mai poată consuma din fructele lui după căderea în păcat. ( vezi Geneza 3,22 )
Hrănirea cu fructele Pomului vieții era un act de credință în Dumnezeu, ca singurul izvor al vieții și nemuririi. Însă hrănirea aceasta nu era forțată. „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină” – i-a spus Dumnezeu omului, cu o singură excepție: Pomul cunoștinței binelui și răului. În expresia „orice pom din grădină” se include și Pomul vieții. Primii oameni au înțeles acest lucru, fapt care reiese din cuvintele adresate de Eva șarpelui.
Hrănirea cu fructele Pomului vieții era un act deliberat, făcut de om „după plăcere”, nu forțat de o voință superioară. Oamenii nu au fost programați să mănânce „volens nolens” din Pomul vieții. Ei luau din fructele lui doar dacă doreau să facă acest lucru și atunci când doreau.
Când ne gândim la Dumnezeu și la principiul liberului arbitru care stă la baza guvernării Sale în întregul Univers, avem în vedere doar existența Pomului cunoștinței binelui și răului, din ale cărui fructe omul avea libertatea de a lua sau nu. Însă existența Pomului vieții în mijlocul Edenului este o dovadă și mai concludentă a respectării de către Dumnezeu a libertății de alegere a creaturilor Sale inteligente.
Dacă, prin absurd, omul s-ar fi săturat cu binele, frumosul, viața și binecuvântările primite de la Dumnezeu, el ar fi avut libertatea de a refuza să mai mănânce din fructele Pomului vieții. Consecințele? Chiar dacă omul nu s-ar fi atins de fructele Pomului cunoștinței binelui și răului, prin simplul fapt că refuza să se hrănească cu fructele Pomului vieții el ar fi devenit muritor. Separat de izvorul vieții – Dumnezeu – omul nu avea cum să se bucure de nemurire.
Consecințele refuzului de a mânca din Pomul vieții ni le putem imagina privind la ceea ce întâmplat cu primii oameni după ce au fost alungați din Eden, fără posibilitatea de a mai mânca din fructele Pomului vieții: vitalitatea lor inițială ar fi scăzut an după an, până când, într-un final, ar fi intervenit moartea.
Moarte prin refuzul de a mânca „după plăcere”, neforțat de nimeni, din Pomul vieții? Da, aici vedem în acțiune principiul liberului arbitru pe care Dumnezeu îl garantează tuturor creaturilor Sale inteligente. Căci acolo unde nu există libertate de alegere, nu există dragoste, ci tiranie. Dumnezeu însă nu este un tiran nici măcar atunci când în discuție este dreptul la viața veșnică, la mântuire.
După cum El nu i-a obligat pe părinții rasei umane să mănânce din Pomul vieții, la fel nu îi va obliga pe oameni să fie mântuiți, dacă nu vor. El ne îndeamnă să alegem viața, ne arată binefacerile alegerilor bune și pierderile în cazul unei alegeri greșite, dar nu ne obligă să alegem o cale sau alta.
„Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești tu și sămânța ta…” ( Deuteronomul 30,19 )
Probabil că una dintre cele mai ciudate întrebări puse de Mântuitorul unui om a fost cea adresată paraliticului de 38 de ani aflat la scăldătoarea Betesda: „Vrei să te faci sănătos? „ ( Ioan 5,6 ) Ce rost avea acea întrebare adresată unui om bolnav, complet dependent de mila celor din jur? Pare complet absurdă, deplasată această întrebare, nu-i așa?
Însă din perspectiva respectării liberului arbitru, întrebarea era pe deplin justificată. Dumnezeu nici nu vindecă, nici nu salvează un om împotriva voinței sale. El îi cheamă pe oameni la mântuire, le promite vindecare sufletească și chiar fizică, dar nu-i obligă să accepte toate aceste binecuvântări.
Am văzut cu proprii mei ochi această realitate tristă într-o situație în care am fost nevoit să stau în spital pentru o perioadă mai lungă de timp. Erau bolnavi care, după ce primeau tratamentul ( o mulțime de medicamente care trebuiau luate pe cale orală ), le aruncau la toaletă. Oamenii aceia nu doreau să se vindece și alegeau, din diferite motive, să rămână bolnavi, fiind pe deplin conștienți de deznodământul alegerii lor.
În privința mântuirii, lucrurile stau la fel. Sunt oameni care nu doresc mântuirea, iar pe aceștia Dumnezeu nu-i forțează. Nu, omul nu era obligat să mănânce din Pomul vieții. Și atunci, privind la consecințele pentru om ale refuzului de a consuma fructele lui, mă întreb: Oare acest pom nu era și el, dintr-o anumită perspectivă, tot un pom al cunoștinței binelui și răului?
Refuzând să mănânce din Pomul vieții, omul ar fi cunoscut treptat degradarea vitalității sale, care ar fi dus în final la moarte. Din punct de vedere spiritual, acest refuz ar fi însemnat necredința în Dumnezeu, singurul izvor al vieții și al nemuririi. A refuza să trăiești înseamnă, în cele din urmă, a-L respinge pe Dumnezeu prin refuzul de a primi de la El darul vieții împreună cu toate binecuvântările pregătite de El.
Pomul vieții era de fapt un Pom al cunoștinței binelui și râului în oglindă. Pentru a trăi, Adam și Eva trebuiau să mănânce din Pomul vieții, dar să se abțină să mănânce din Pomul cunoștinței binelui și răului. Dacă doreau să moară, ei trebuiau fie să refuze fructele Pomului vieții, fie să mănânce din fructele Pomului oprit, care ar fi devenit, în acest caz, un Pom al morții. Faptul era confirmat de avertismentul dat de Creator primilor noștri părinți: „Din Pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” ( Geneza 2,17 ), dar și de realitatea tristă pe care au trebuit să o trăiască cei doi după ce au consumat fructul oprit.
Mâncând din fructele Pomului vieții, Adam avea libertatea să mănânce și din cele ale Pomului cunoștinței binelui și răului. Nu și invers. Odată ce a consumat din fructele Pomului oprit, omul a pierdut dreptul de a mânca și din cele ale Pomului vieții. Lecția este cât se poate de clară: Dumnezeu le asigură deplină libertate de alegere creaturilor Sale, însă orice alegere vine la pachet cu consecințe inerente. Avem dreptul să alegem între bine și rău, între credință și necredința, între răzvrătire față de Dumnezeu și loialitate față de guvernarea Sa, între Pomul vieții și Pomul morții, însă nu avem dreptul să alegem și consecințele alegerilor noastre.
Existența Pomului cunoștinței binelui și răului în mijlocul grădinii Edenului este o dovadă nu doar a respectării liberului arbitru a creaturilor Sale de către Dumnezeu, ci și a faptului că păcatul apăruse deja în Univers la acea dată. Chiar porunca Creatorului dată primilor oameni de a lucra grădina și de a o păzi ( vezi Geneza 2,15 ) reprezintă un indiciu că păcatul deja era prezent în Univers. De ce și de cine ar fi trebuit Adam și Eva să păzească Edenul dacă nu ar fi existat deja răul?
Însă numele acestui pom – Pomul cunoștinței binelui și răului – dă naștere unor întrebări justificate. De ce tocmai acest nume? Adam și Eva, într-adevăr, înainte de a întinde mâna după fructul oprit, nu cunoșteau răul. Dar binele? Nu erau ei înconjurați de binele suprem pretutindeni în jurul lor? Desigur? Binele era pretutindeni în jurul lor, dar cât de conștienți erau ei de acest lucru?
Într-adevăr, nu ești conștient cât de bine este să fii sănătos, până ce nu te îmbolnăvești prima dată. Nu ești conștient cât de bine este să fii satul până nu ai fost măcar odată înfometat. Nu prețuiești libertatea la justa ei valoare până ce nu ajungi să o pierzi. Atunci când ajungem să cunoaștem răul, sub orice formă ar fi el, ajungem să cunoaștem cu adevărat binele și cât de valoros este el.
Abia atunci când au fost izgoniți din Eden, când au văzut primele semne ale degradării și ale morții ( prima frunză ofilită, primele umbre ale morții ), Adam și Eva au apreciat mai mult binele, viața și binecuvântările cu care le umpluse Creatorul viața și existența.
Însă putem trage de aici concluzia că răul este necesar pentru ca noi să cunoaștem binele? Nicidecum! Dacă primii noștri părinți ar fi fost credincioși Creatorului lor, Dumnezeu, care cunoaște binele și răul, i-ar fi educat și le-ar fi explicat pe larg ce este răul, fără ca ei să-l experimenteze. La fel cum ar face un părinte care i-ar explica copilului său ce înseamnă să te arzi, fără ca acesta să se ardă; ce înseamnă să te îmbolnăvești, fără ca acesta să cunoască boala; ce înseamnă să mori, fără ca acesta să moară.
Să ne gândim puțin la viața reală! Câte lucruri rele cunoaștem fără să le experimentăm? Știm cât de rele sunt drogurile, tutunul și alcoolul, fără să le consumăm. Știm cât de rău este războiul, fără să mergem pe front. Știm cât de rău este un divorț, fără să trecem noi înșine prin experiența lui. Pentru a deveni conștienți de răul din jurul nostru nu trebuie să-l experimentăm în propria noastră viață. Este suficient ca altcineva care l-a experimentat sau îl cunoaște să ne vorbească despre el.
De ce totuși Creatorul a considerat că gestul Evei de a întinde mâna după fructul oprit a fost un păcat atât de grav, încât a atras după sine degradarea și moartea întregii rase umane? Unii sceptici Îl acuză pe Dumnezeu că a ținut mai mult la fructele Sale din Eden decât la ființele umane. Însă niciodată, atunci când dorim să apreciem corect o situație, nu trebuie să facem abstracție de context.
Când primilor noștri părinți le-a fost încredințată administrarea noii Creații, îndeosebi a grădinii Edenului, pe care trebuiau „să o lucreze și să o păzească” ( vezi Geneza 2,15 ), răul deja se născuse în Univers. Lucifer căzuse din poziția lui de „heruvim ocrotitor” ( vezi Ezechiel 28,14 ) și răspândise semințele răzvrătirii în vasta Creație a lui Dumnezeu. De aceea, gestul Evei de a da curs îndemnurilor lui ( deghizat în șarpe ), care erau într-o vădită contradicție cu porunca Creatorului, era ca o semnătură pe actul de acuzație al lui Lucifer împotriva lui Dumnezeu.
Gestul omului era în primul rând o manifestare a necredinței în Creatorul său, o sfidare a unei porunci clare, urmată de un avertisment la fel de clar cu privire la consecințele neascultării. Simplul gest al consumării fructului oprit era o manifestare a deteriorării relațiilor dintre Creator și creatură, un gen de adulter spiritual. Omul nu a mai fost fidel Creatorului său, în schimb a dat crezare spuselor unei creaturi îndoielnice, de a cărei existență și cădere cu siguranță fusese avertizat înainte.
Atunci când cineva aprinde o bricheta pe o plajă, este una. Însă când el face același lucru într-un depozit de carburanți, este cu totul altceva. Or primii noștri părinți tocmai acest lucru l-au făcut mâncând din fructul oprit: au aprins „bricheta” într-un Univers în care războiul dintre Dumnezeu și Satana deja începuse. Iar în caz de război, trădarea este un păcat grav, capital.
De la Geneza începuturilor, Biblia face un salt peste timp și ne transporta în Apocalipsa sfârșitului de istorie a păcatului. În descrierile care ne sunt oferite cu privire la noua Creație, în ultimele două capitole ale cărții ( 21 și 22 ), întâlnim din nou Pomul vieții. El este văzut ca fiind situat în mijlocul pieții Noului Ierusalim, pe cele două maluri ale Râului vieții și aducând douăsprezece feluri de rod, câte unul în fiecare lună ( vezi Apocalipsa 22,2 ).
Da, Pomul vieții va continua să existe și în viața viitoare ca o manifestare a credinței celor mântuiți în singurul izvor al vieții și al nemuririi, care este Dumnezeu. Dar și ca un garant al libertății de alegere! Dacă, prin absurd, vreunul dintre cei răscumpărați nu va mai dori să trăiască în preajma lui Dumnezeu și a sfinților îngeri, dacă se va sătura de binele pregătit de Creator pentru creaturile Sale, el va putea alege să dispară pentru totdeauna. Cum? Simplu: prin refuzul de a mai mânca din fructele Pomului vieții.
Da, Pomul vieții va exista și pe Noul Pământ, nu însă și Pomul cunoștinței binelui și răului! De ce? Pentru că fructele acestui pom au fost consumate în întregime, cu cotor și codița, de către toate generațiile de oameni care au existat în cele șase milenii de istorie. Nu doar Adam și Eva au mâncat din acest fruct oprit, ci noi toți. De aceea, nu a mai rămas niciun fruct, nici măcar de sămânță. Pomul însuși s-a uscat și a dispărut.
Inspirați de Satana, oamenii au experimentat tot răul posibil, în milioane de forme. Unii dintre noi ne-am săturat de amărăciunea acestor fructe, altora le este greață, însă alții continuă să dorească să le guste ca și cum experiența dureroasă a altora în această privință nu ar avea nicio valoare. Atât de mult ne-am contopit cu fructele amare ale acestui pom încât noi înșine am devenit, fiecare, câte un „p(om) al cunoștinței binelui și răului”.
Din dragoste pentru copiii Săi răscumpărați din drama păcatului, Dumnezeu nu va mai așeza un nou Pom al cunoștinței binelui și răului în Paradisul recâștigat. Și aceasta pentru că el să nu ne mai trezească amintiri neplăcute. În viața pe care Creatorul a pregătit-o celor mântuiți doar un singur lucru va mai aminti de istoria păcatului: cicatricile rănilor produse de cununa de spini pe fruntea lui Iisus și cele provocate de piroanele răstignirii în mâinile și picioarele Lui.
Înfruptându-ne din fructele amare ale Pomului oprit, am devenit noi înșine „oameni ai cunostintei binelui și răului”, urmași ai primului Adam și moștenitori ai naturii sale decăzute. Însă „la împlinirea vremii” ( Galateni 4,4 ), Fiul lui Dumnezeu a venit în lumea noastră ca să biruie răul, suferința și moartea. Prin această biruință, El a devenit „P(Omul) vieții”, cel de-al doilea Adam, căci „cine are pe Fiul, are viața; și cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viața” ( 1 Ioan 5,12 ).
Dacă de la primul Adam am moștenit prin naștere fizică o natură decăzută, de la al doilea Adam, prin naștere din nou, moștenim o natură cerească, nemuritoare. În cerurile cele noi și pe pământul cel nou pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru copiii Săi răscumpărați nu va mai fi nevoie de niciun Pom al cunoștinței binelui și răului. În schimb va exista „P(Omul) vieții”, din ale cărui fructe cei salvați vor avea deplină libertate să mănânce. Și nu doar o singură dată, nu doar un an, nu doar o mie de ani, ci o veșnicie întreagă. Și aceasta fără niciun regret că „P(omul) cunoștinței binelui și râului va lipsi cu desăvârșire.
„Dumnezeu este dragoste!” ( 1 Ioan 4,8 )
sursa: https://www.loribalogh.ro/