de Paul
Unul dintre cele mai convingătoare semne distinctive ale creştinismului este credinţa că Dumnezeu poate răscumpăra eşecul şi pierderile din viaţa unui om şi le poate transforma în resurse bogate pentru lucrarea în Împărăţie. Viaţa mea a devenit un exemplu al principiului răscumpărării, dar numai de curând m-am simţit liber (sau am avut oportunitatea) să împărtăşesc experienţa mea cu harul lui Dumnezeu la mai mulţi decât la o mână de prieteni sau la membrii familiei.
De la început, vreau să îmi exprim acordul cu apostolul Pavel, care a spus: „«Harul Meu [al lui Dumnezeu] îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită. » Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine. ” (2 Corinteni 12: 9)
În mare parte din viaţa mea mi-am cunoscut slăbiciunile mult prea bine, dar se părea că nu eram capabil să-mi însuşesc harul şi puterea lui Dumnezeu, care mi-ar fi fost de ajuns. Am crescut într-o familie creştină şi am avut parte de avantajele cumulate ale unor întregi generaţii de credincioşi. Am mers la un colegiu creştin, unde am fost modelat după gândirea şi valorile creştine şi m-am bucurat de prietenii mai profunde decât cunoscusem vreodată. Mai târziu am mers la Facultatea de Teologie. Acolo am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, pe atunci studentă, iar un an mai târziu ne-am căsătorit.
Viaţa mea părea să meargă destul de bine, dar în ascuns aveam sentimente pe care le percepeam numai vag, sentimente prea tulburătoare pentru a mă confrunta cu ele. Ele erau în contradicţie evidentă cu cel care începusem să fiu, deci am continuat să le neg. Înaintam pe un drum al vieţii pe care îl acceptasem ca satisfăcător, iar apoi simţeam că ceilalţi mă respectau fiindcă rămâneam pe el.
Sentimentele ignorate şi nevoile neîmplinite, pe care în colegiu le percepeam doar ocazional, au devenit mai persistente în facultate. Mă luptam neîncetat cu o depresie tot mai accentuată şi îmi lipsea disciplina pentru a-mi face temele. În al doilea semestru am lipsit de la atâtea cursuri, încât am fost nevoit să renunţ la şcoală. Petreceam zile întregi în apartament, uitându-mă nenumărate ore la televizor şi dormind. Eram atât de plin de ruşine şi de uimire, încât nu puteam să îmi admit eşecul faţă de nimeni, nici măcar faţă de logodnica mea.
Am urmat acest tipar de înscriere la o facultate şi de renunţare de mai multe ori, în oraşe diferite, de fiecare dată urmat de ruşine şi tăinuire, care erau previzibile. În ultimul astfel de episod, decanul facultăţii mi-a recomandat să urmez consiliere pentru un timp şi mi-a făcut legătura cu omul potrivit.
În timpul unei şedinţe, la care eram prezenţi atât soţia mea, cât şi eu, consilierul a examinat problema homosexualităţii. Pentru prima dată, am recunoscut că mă confruntam cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex şi că ocazional, „exprimasem în comportament”, în întâlniri secrete cu alţi bărbaţi, fanteziile mele homosexuale.
În lungul nostru drum spre casă, caracterizat de o tăcere asurzitoare, în cele din urmă, soţia mea a izbucnit printre lacrimi: „Paul, dacă vei mai face asta vreodată, nu vreau să ştiu! ” Era atât de profund rănită şi atât de supărată din cauza a ceea ce dezvăluisem, încât am evitat să discutăm problema ani de zile. Din nefericire, am răstălmăcit avertismentul ei, pentru a avea o scuză convenabilă pentru eşecul meu de a dezvălui legăturile mele ulterioare cu alţi bărbaţi.
Deoarece orice speranţă de a termina facultatea se dusese, am găsit o slujbă cu program întreg şi ne-am stabilit în rutina vieţii de familie. Aveam acum un băieţel, iar în următorii ani familia noastră s-a completat cu două fiice. Am cumpărat o casă în zona în care locuiam şi am prins rădăcini.
În câţiva ani, am început să frecventăm Biserica Creştină Reformată locală, care se afla cam la o milă depărtare. În acea perioadă, eu lucram în schimbul de noapte, iar soţia mea lucra seara cu program redus, pentru ca unul dintre noi să fie întotdeauna acasă cu copiii. Zilele treceau cu sporturi după şcoală, lecţii de muzică, excursii în weekend şi toate celelalte lucruri care fac viaţa de familie memorabilă.
Într-o duminică, la puţin timp după ce s-a născut al treilea copil al nostru, ne-am alăturat bisericii noastre afirmându-ne credinţa, deoarece crescusem într-o confesiune diferită. Copiii noştri au fost toţi botezaţi în acea zi, iar acea piatră de hotar rămâne o amintire scumpă până în ziua de astăzi.
A trecut an după an. Am sărbătorit zile de naştere, ca şi multe alte zile şi momente speciale. Din exterior, vieţile noastre păreau în mare măsură de invidiat; la urma urmei, de ani de zile ne şlefuiam imaginea publică. Dacă nu eram întotdeauna fericiţi, ne consolam continuând tradiţiile de familie şi le ofeream copiilor noştri un mediu în care să fie bine educaţi.
Deoarece lucram nopţile, eram rareori bine odihnit, iar familia mea credea că acesta era motivul pentru dispoziţia mea mai puţin veselă. Pe atunci treceam prin perioade de cumpătare sexuală însoţită de anxietate, urmate de zile în care căutam parteneri sexuali în parcurile din apropiere, ori de câte ori aveam ocazia să ies din casă. Când viaţa decurgea în mod echilibrat, eram de obicei în ordine, dar când stresul sau oboseala se instalau, exprimam în comportament atracţiile pe care le aveam. Uneori mă simţeam ca un drogat în căutare de încă o doză. (Încă mă cutremur când îmi amintesc puterea sentimentelor pe care le aveam pe atunci. )
Fireşte, acestea au avut un efect profund asupra relaţiei cu soţia mea. Când am alunecat în dependenţă, ne-am îndepărtat, iar ea suferea uneori de episoade de depresie. Perioadele de intimitate dintre noi, sexuală sau de alt fel, s-au diminuat de la an la an, dar incredibil, am rămas buni prieteni şi realmente nu am luat niciodată în considerare divorţul ca opţiune.
Cred sincer că nu aş fi în viaţă astăzi dacă acest tipar de viaţă ar mai fi continuat. Totuşi, cu aproape doisprezece ani în urmă, ceva a schimbat direcţia vieţii mele şi, în sfârşit, şi pe cea a familiei mele.
Când m-am întors de la lucru într-o după-amiază, m-am oprit într-o pădure care era rezervaţie naturală, în drum spre casă. Detaliile sunt prea complexe (şi dureroase) pentru a le relatata aici, dar pe scurt, am fost arestat de un reprezentant al rezervaţiei, fiind acuzat de comportament indecent în public, şi am fost dus la închisoarea districtului. Am petrecut aproape toată seara acolo, până ce fiul meu a venit să mă elibereze pe cauţiune, cu bani pe care i-a extras din contul lui. (Desigur, l-am minţit cu privire la împrejurările arestării. )
În acea seară am fost nevoit să dau ochii cu înşelătorul care devenisem. Eram complet lipsit de mecanismele de apărare pe care le folosisem pentru a mă proteja de vină şi ruşine. Durerea era îngrozitoare, dar am înţeles că Dumnezeu folosea acea experienţă teribilă pentru a-mi arăta că nu renunţase la mine şi că va face tot ce era necesar pentru a-mi atrage atenţia. Într-adevăr, fusesem arestat de Dumnezeu.
În timp ce mă aflam în celula de primire în acea seară, I-am spus lui Dumnezeu că renunţam, că nu mai aveam deloc încredere în capacitatea mea de a-mi conduce viaţa, cu atât mai puţin de a cultiva sfinţenia pe care o cerea El. Nu am cerut favoruri, ci I-am cerut doar să-mi răscumpere viaţa şi să-mi arate cum să Îl urmez pe viitor.
Încă găsesc semnificativ faptul că, în cea mai mare nesiguranţă pe care am trăit-o, eram conştient că Dumnezeu era prezent. Nu crezusem niciodată că ar fi fost posibil aşa ceva. El era singura siguranţă pe care o cunoşteam şi m-am agăţat de El pentru viaţa mea.
Atât de multe s-au întâmplat în anii care s-au scurs de la acea zi hotărâtoare, atât de multe lucruri pe care nu le-aş fi crezut niciodată posibile! Dumnezeu a răscumpărat viaţa mea şi relaţiile mele cu ceilalţi.
Iniţial m-a condus la un psiholog creştin care scrisese o carte despre dependenţa sexuală. În cadrul terapiei, consilierul mi-a recomandat un grup de suport pentru creştinii care se luptau cu homosexualitatea. Deşi eram aproape la fel de homofob ca oricine altcineva, în cele din urmă, mi-am adunat curajul pentru a face o încercare cu grupul respectiv.
Ceea ce am găsit la grupul de suport mi-a schimbat treptat viaţa în bine şi mi-a dat o stabilitate pe care nu o cunoscusem niciodată înainte. Am avut parte de o acceptare minunată din partea unor oameni care cunoşteau cele mai mici detalii din viaţa mea. Această combinaţie dintre sinceritate şi dragoste este una dintre cele mai puternice motivaţii pentru schimbare pe care le cunosc.
De aproximativ nouă ani sunt liderul unui mic grup de suport şi deseori mi-am dorit să am parte şi la biserică de calitatea părtăşiei cu care m-am obişnuit în grupul de suport.
Pastorul meu a fost primul căruia i-am mărturisit despre luptele mele cu homosexualitatea (în afara celor din mediul clinic). Eram colegi de cameră la o strângere de weekend şi am hotărât dinainte să îi spun. Într-o vineri seara, am vorbit împreună în dormitorul unde stăteam. Eram atât de nervos, încât tremuram. Am vorbit aproape o oră, iar el m-a asigurat de sprijinul său. În următorii câţiva ani, a devenit unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai mei şi l-am vizitat periodic pentru a-i face cunoscute vindecarea emoţională şi spirituală de care mă bucuram.
Câţiva ani mai târziu, am fost nominalizat drept conducător al bisericii şi am fost ca paralizat datorită rezervelor pe care le aveam din cauza trecutului meu. El m-a asigurat că toţi am avut un comportament regretabil în trecut, dar că identitatea noastră primară este ceea ce devenim, nu ceea ce am fost.
Faptul că i-am făcut cunoscută pastorului John lupta mea, m-a ajutat, în cele din urmă, să îi spun şi soţiei mele, Carol. De câteva luni îi spusesem că mă duceam la un grup de studiu biblic pentru bărbaţi joi seara (în loc să îi spun că era vorba despre un grup de suport). Ea a observat schimbări pozitive la mine, subtile la început, şi curând a devenit curioasă cu privire la sursa schimbării. (Mai târziu a recunoscut că se ruga de ani de zile pentru asemenea schimbări. ) M-am temut îi dezvălui lupta mea, dar în final I-am spus lui Dumnezeu că o voi face, dacă mă ajuta să sesisez ocazia perfectă.
Într-o seară a apărut prilejul potrivit, ceea ce am simţit clar în sufletul meu. Am reuşit să rostesc cuvintele care ştiam că o vor devasta, dar cumva, în seara aceea ne-am descurcat. În noaptea aceea am legănat-o în braţe pe soţia mea, care plângea cu suspine, ştiind că am îndurerat-o şi întrebându-mă dacă somnul va mai veni vreodată.
În următoarele două săptămâni am vorbit ore întregi în fiecare zi, încercând cu disperare să înţelegem ceva din trecutul pe care l-am avut în comun, pe care însă l-am trăit adesea ca nişte străini. Odată cu trecerea timpului, a venit vindecarea lipsei de încredere dintre noi, care era deosebit de mare. De atunci am experimentat o reînnoire a relaţiei noastre de căsnicie, pe care nu ne-am fi putut-o închipui niciodată. Suntem profund îndrăgostiţi, iar soţia mea este şi cea mai bună prietenă a mea.
M-am confruntat cu schimbări similare când le-am dezvăluit povestea mea celor trei copii ai mei, care erau pe atunci la liceu şi la colegiu. Au fost momente dureroase pentru noi toţi, dar cred că acum suntem mai puternici ca oricând, datorită durerii şi întristării noastre comune.
Astăzi povestea harului lui Dumnezeu faţă de mine şi familia mea este cunoscută în biserica noastră şi în familia noastră extinsă. Am avut numeroase oportunităţi pentru a face cunoscută povestea mea altor oameni, ca şi în grupuri. Faptul că fac aceasta îmi dă sentimentul redobândirii tuturor anilor pe care i-am irosit.
Cred că schimbarea şi vindecarea sunt disponibile pentru cei care se luptă cu homosexualitatea şi cu multe alte probleme, care afectează şi mădularele Trupului lui Cristos. Isus este prietenul păcătoşilor. Toţi avem nevoie disperată de un asemenea prieten.
[One Pastor’s Battle with Homosexuality. Tradus şi publicat cu permisiune. Copyright © 2000 The Banner, revista denominaţională a Christian Reformed Church. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www. thebanner. org. ]
