de D. J. Thompson
Înainte ca eu să mă nasc, părinţii mei au hotărât să nu mai aibă copii. Când tatăl meu a suferit o intervenţie chirurgicală pentru a nu mai putea avea copii, fratele meu avea treisprezece ani, iar sora mea opt ani. Totuşi, ceea ce nu ştiau ei era că mama mea tocmai rămăsese gravidă cu mine. M-am născut ca un copil surpriză, în sudul Californiei, în vara anului 1979.
În şase luni de la naşterea mea, amândoi bunicii mei au murit. Ceea ce a făcut din bunicele mele văduve nişte întristate, aşa încât naşterea mea a devenit o mângâiere pentru ele. Bunicele mele erau femei evlavioase. O bunică îndeosebi, ne-a luat pe mama mea, pe sora mea şi pe mine la biserică şi mi-a inspirat credinţă. La câteva zile după ce am împlinit treisprezece ani, am fost botezat. Patru zile mai târziu, bunica mea, care mă dusese cu credincioşie la biserică, a murit. La înmormântarea ei, predicatorul, care tocmai mă botezase cu câteva zile înainte, a spus că botezul meu a fost „ultima nestemată pe cununa ei”. Dumnezeu o onorase, îngăduindu-i să vadă rodul slujirii ei, credinţa mea în Isus Cristos.
Fratele meu era rareori prin preajmă. Era deja adolescent când m-am născut eu. Era mereu plecat, mergând cu bicicleta sau cu orice altceva avea roţi. Nu m-am bucurat niciodată de o relaţie strânsă cu el.
În copilărie, l-am înţeles defectuos pe tatăl meu. Era abuziv, din punct de vedere fizic, cu fiecare dintre noi, dar în special cu mama şi sora mea. Experienţele timpurii ale abuzului m-au făcut să mă simt neajutorat şi slab. Cred că au contribuit, de asemenea, la dezvoltarea personalităţii mele timide. Crescând, am cunoscut dificultăţile pe care părinţii mei le aveau în căsnicia lor. Tatăl meu era rasist, ceea ce reprezenta o sursă de conflict între noi, fiindcă nu împărtăşeam convingerile lui. Îmi amintesc că mă gândeam că tatăl meu era rău şi că m-am izolat intenţionat de el, pentru a nu deveni ca el. În schimb, le-am simpatizat pe mama şi sora mea şi am devenit mai apropiat de ele. Nu bănuiam care aveau să fie consecinţele deciziei mele.
Când a murit bunica, am pierdut un mentor spiritual. După aceea am frecventat biserica numai sporadic. Anii adolescenţei mele au fost caracterizaţi de declin spiritual şi, în cel mai bun caz, de o frecventare lunară a bisericii. Simţindu-mă atât de singur în copilărie, petreceam mare parte din timp într-o lume imaginară, pe care o cream eu însumi. Intrând în adolescenţă, am continuat să-mi petrec timpul fie singur, fie cu fetele de vârsta mea.
În liceu m-am implicat în clubul judiciar. Când eram elev în ultimul an, am petrecut mult timp instruindu-i pe elevii din anul întâi care participau la dezbaterile din club. Am devenit foarte apropiat de ei. Îi consideram fraţii mai mici pe care mi-i dorisem întotdeauna, dar pe care nu îi avusesem niciodată. Niciunul nu-l avea pe tatăl biologic în viaţa sa şi mulţi fumau marijuana. Am încercat să am grijă de ei. S-au oprit din folosirea drogurilor şi au excelat în competiţii. Deşi acele prietenii erau reciproc benefice, toate s-au terminat într-un an, fiindcă nu ştiam cum să menţin relaţii apropiate cu băieţi. Eram manipulator şi gelos că petreceau timp cu alţi prieteni. Dependenţa mea emoţională de ei sabota chiar relaţiile după care tânjeam.
În colegiu mi-am umplut timpul având două slujbe, participând la câteva cluburi din campus şi urmând o serie întreagă de cursuri. Am schimbat prieteniile cu munca. Deşi îmi plăcea să am atât de multe responsabilităţi, nu era ceva satisfăcător. În weekenduri nu aveam nimic de făcut şi mă simţeam singur.
Încercam să-mi umplu timpul mergând cu maşina la diferite locuri din regiune. Într-un anumit weekend, când aveam nouăsprezece ani, oraşul meu urma să găzduiască o conferinţă de afaceri. Un candidat prezidenţial venea pentru a participa la întâlnire şi vroiam să îi obţin autograful pe o revistă financiară pe care o publicase, pentru a o vinde mai târziu la licitaţie pentru o strângere de fonduri pentru club pe care o organizam chiar eu. Librăria locală vânduse revista lui; fără îndoială, şi alţii vroiau un autograf de la el. Mi-a venit o idee. Puteam merge cu maşina la Santa Monica (cam la nouăzeci de minute depărtare), pentru a cumpăra revista de la ceea ce eu credeam a fi o librărie non-stop. Dar nu ştiam exact cum să ajung acolo. Când m-am apropiat de Bulevardul Santa Monica, nu ştiam pe care drum să o iau, la stânga sau la dreapta. Am hotărât să fac la stânga. Nu am găsit librăria în acea noapte. În schimb, am găsit o comunitatea homosexuală din West Hollywood. A fost prima noapte când am văzut doi bărbaţi ţinându-se de mână. Prima mea reacţie a fost să râd. Dar al doilea răspuns al meu a fost să opresc la piaţă şi să cobor din camion. Am trecut pe lângă baruri, cluburi, restaurante şi diferite librării. Am încă vie în minte amintirea bărbaţilor care încercau sa-mi vorbească. Am trecut nervos pe lângă ei, m-am întors la parcarea magazinului de alimente, m-am urcat în camionetă şi am plecat acasă.
În săptămâna următoare, mintea îmi hoinărea. Nu-mi venea să cred cât de uşor era să obţin atenţie din partea bărbaţilor. De luni până vineri lucram şi mergeam la şcoală, fără să am prieteni bărbaţi, dar în acel oraş era atât de uşor să am pe cineva cu care să vorbesc. Îmi amintesc că văzusem acolo un adolescent sprijinit de un zid, pierzând timpul. Vroiam să mă întorc şi să vorbesc cu el, şi să-l întreb de ce era acolo. Aveam o mulţime de întrebări despre sentimente şi emoţii pe care nu le împărtăşisem nimănui până atunci. M-am întors în săptămâna următoare. Era ajunul Zilei Tuturor Sfinţilor.
Mii de oameni erau acolo, toţi îmbrăcaţi în costume elaborate. Erau atât de mulţi, încât au blocat strada pentru a le face loc să treacă. Ajunge să spun că era improbabil să-l găsesc pe acel adolescent sau pe altcineva care să îmi răspundă la întrebări. De data aceea, m-am plimbat prin jur mai mult decât înainte. Îmi amintesc anumite complimente pe care mi le-au făcut bărbaţii. Deşi eram atât de nervos, era flatant pentru mine, deoarece nu mai primisem, într-o asemenea măsură, o astfel de confirmare din partea bărbaţilor.
Cum se făcea tot mai târziu, am socotit că era timpul să mă îndrept spre casă. Pe când coboram dealul către camion, am observat un tip care stătea singur, îmbrăcat în uniforma pentru fete a unei şcoli particulare. Am presupus că era un prostituat şi că nu îl alesese nimeni. Am hotărât să-l întreb de ce era cum era, adică de ce era homosexual. Am aflat repede că nu era prostituat; aştepta doar pe cineva. Nu am putut vorbi mult timp, fiindcă prietenii lui au venit să îl ia. Mi-a dat numărul lui de telefon, ca să putem vorbi mai târziu despre întrebările mele.
L-am sunat. Am aflat că era cu zece ani mai în vârstă decât mine şi că era profesor suplinitor, locuind la acea vreme cu mama lui. I-am împărtăşit curiozitatea mea. Deşi iniţial a descurajat ideea să facem ceva fizic, am fost de acord să ne întâlnim câteva săptămâni mai târziu la un hotel din Hollywood. Într-o zi de vineri 13, mi-am pierdut virginitatea cu el. Îmi amintesc că de îndată ce a început totul, mi s-a părut nenatural şi nepotrivit. Mă gândeam că nu mergea şi că nici măcar nu era satisfăcător. În cei doi ani de dinainte, hotărâsem că nu voi plânge niciodată, fiindcă bărbaţii nu fac asta. În dimineaţa următoare, când l-am îmbrăţişat şi ne-am spus la revedere, în timp ce mă îndepărtam, am început imediat să plâng. Am plâns cu sughiţuri tot drumul spre casă. Ştiam că eram răspunzător pentru că pierdusem ceva preţios, inocenţa.
Înainte de a lua decizia de a face aceasta, îi spusesem mamei unei fete care îmi prietenă ce urma să fac. Mi-a zis că voi regreta. Aşa că, după ce m-am întors în oraşul meu, i-am spus ce făcusem. A părut indiferentă, dar poate că era doar dezamăgită. Deşi aveam remuşcări îngrozitoare, care îmi rupeau inima, am simţit o oarecare uşurare. Am început să cred că de la unsprezece ani aveam atracţii şi sentimente ciudate faţă de cei de acelaşi sex. Avusesem fantezii şi poftisem. Acum, după ceea ce experimentasem, am descoperit că totul fusese o iluzie. Nu era satisfăcător şi nu era pentru mine. Eram supărat din cauză că fusesem înşelat în ultimii câţiva ani.
Prietena mea mi-a sugerat să merg la biserică miercuri seara cu ea. Din punct de vedere spiritual, până în acel moment, citeam păreri religioase divergente şi mă întrebam dacă toate perspectivele aveau un element de adevăr în ele. Citeam multe cărţi religioase, precum scrierile lui Confucius, Coranul, Biblia Satanică şi eram foarte interesat să învăţ despre mine însumi prin astrologie. Un bărbat din West Hollywood m-a iniţiat chiar în psalmodierea budistă. Pronunţia era însă grea pentru mine.
Dar invitaţia ei de a merge la o întrunire a bisericii în mijlocul săptămânii părea o idee bună, din moment ce asta făceau creştinii devotaţi. Să încep să merg la biserică mai des era un punct de plecare bun, în încercarea de a umple golul din viaţa mea, dar am aflat repede că aveam nevoie de mai mult sprijin. Când veneau sfârşiturile de săptămână, mă simţeam din nou singur. Pericolul şi tentaţia veneau din faptul că acum ştiam un loc unde puteam merge pentru a primi atenţia, confirmarea şi afecţiunea de care aveam nevoie cu disperare. Deşi aflasem că comportamentul homosexual nu era potrivit pentru a-mi împlini nevoile, simţeam că o oarecare atenţie era mai bine decât nimic.
Cu o săptămână înainte de Crăciun, m-am întors pe străzile acelei comunităţi homosexuale. Am întâlnit diferiţi bărbaţi de vârsta mea şi mai în vârstă decât mine, care mi-au acordat atenţie. Deşi intenţionam să nu îngădui ca distracţiile să devină sexuale, inevitabil, au devenit. Situaţia s-a înrăutăţit. Îmi amintesc că odată stăteam într-o casă scumpă în Hollywood Hills. Într-o dimineaţă, nu am putut părăsi camera în care ne aflam până nu s-a terminat filmarea pornografică homosexuală din piscina de afară. Am fost întrebat dacă aş lua parte la aşa ceva, dacă aş fi plătit. Am spus „nu”, dar cine ştie cât de influenţabil aş fi putut deveni în timp? Altădată am fumat marijuana cultivată în casă. Devenise evident pentru mine că standardele şi abilitatea mea de a spune „nu” erau scăzute, din moment ce nu cu mult înainte îi ajutasem pe prietenii mei din liceu să nu mai fumeze marijuana.
Viaţa mea mergea din rău în mai rău şi intram în situaţii precare, totul fără ştirea părinţilor mei. Dar Dumnezeu avea un plan. El era credincios ca să nu îngăduie să fiu ispitit fără să-mi ofere o cale de scăpare. Deşi duceam o viaţă dublă, încercam să fac în continuare lucrurile bune în care eram implicat acasă, inclusiv mersul la biserică. Dar în unele duminici nu făceam decât să plâng în timpul slujbei. Unii membri ai familiei mele extinse credeau, fără îndoială, că înnebunisem.
Un lucru pe care l-am făcut cu fidelitate de când aveam şaptesprezece ani a fost să donez sânge. Până în acel punct mai aveam puţin şi ajungeam la patru litri. Într-o zi i-am cerut unei prietene să vină cu mine ca să donez sânge. M-a aşteptat în timp ce răspundeam la chestionarul preliminar. Formularul punea multe întrebări despre istoria mea medicală şi sexuală. Vroiau să ştie dacă sângele meu era posibil să infecteze un potenţial primitor cu vreo boală. Una dintre întrebări îi întreba în mod specific pe donatorii masculini dacă făcuseră sex cu un bărbat chiar şi o singură dată, începând cu anul 1977. Erau neliniştiţi din cauza HIV/SIDA. I-am spus asistentei că aveam întrebări despre formular şi m-a trimis la asistenta şefă. Asistenta şefă a subliniat că erau foarte preocupaţi de întrebarea despre bărbaţi care fac sex cu bărbaţi. Vroia un răspuns de la mine. Deşi am ezitat, i-am zis că da, făcusem. Asistenta mi-a spus că atunci nu puteam dona sânge. I-am zis: „Dar am atât de multe întrebări! ” Mi-a spus că va trebui să merg la Departamentul de Sănătate. „Nu te putem ajuta aici. ” Am fost surprins şi m-am îndreptat spre coridor, spunându-i prietenei mele că trebuia să plecăm.
Când m-am apropiat de uşa de sticlă, dintr-odată mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am lovit cu capul de uşă. Îmi amintesc cum suna clopoţelul care atârna de uşă şi că am căzut pe scaunele de pe coridor. Mi-au spus că mi-am trezit câteva minute mai târziu. Nu leşinasem niciodată înainte. Cnd m-am trezit, asistenta şefă îmi lua tensiunea, iar oamenii făcuseră un cerc în jurul meu, întrebându-se cât sânge îmi luaseră (deşi doar mă înţepaseră în deget). Am izbucnit în plâns şi am mers în altă încăpere ca să vorbim.
Două lucruri s-au întâmplat atunci. Mai întâi, mi-a devenit foarte clar cât de lipsită de control devenise viaţa mea. În al doilea rând, inima asistentei a început să se înduioşeze faţă de mine. S-a dovedit că era creştină şi mi-a spus unele dintre cele mai dulci cuvinte pe care le poţi spune cuiva în situaţia mea: „Voi încerca să te ajut. ” Nu ştia cum să mă ajute, dar l-a sunat pe pastorul ei, iar el i-a spus despre o misiune locală din oraş, care se ocupa de cei care vroiau să rezolve problemele care îi conduceau la homosexualitate.
Când mi-a dat prin pager informaţia despre misiune, la început nu am sunat. În acel moment mă simţeam lipsit de speranţă. Deseori avusesem de gând să mă mut la Hollywood, gândind că lucrurile nu aveau să fie niciodată diferite. Dar ea m-a mai sunat o dată. De data aceea, am telefonat la misiune şi am vorbit cu pastorul. Cristos îl ajutase să învingă homosexualitatea cu cincisprezece ani în urmă. Am fost de acord să ne întâlnim şi să mă rog cu el. Mi-a dat răspunsuri evlavioase şi practice la întrebările pe care le aveam. Am început să-mi pun încrederea în Dumnezeu ca să mă vindece şi pe mine de rănile mele, ca să nu recad în vechiul comportament.
Deşi în următoarele câteva luni m-am poticnit şi am căzut în perioadele de singurătate, Dumnezeu m-a sprijinit şi mi-a dat harul să nu renunţ. El a crezut într-o viaţă mai bună pentru mine. Ştia că nimic nu era prea greu pentru mine, dacă eram cu El. De fapt, cred acum că lui Dumnezeu Îi place să facă ceea ce omul crede că este imposibil.
Povestea mea continuă cu faptul că implicarea mea în homosexualitate a început şi a luat sfârşit în acelaşi an. Am fost favorizat că nu am adoptat niciodată o identitate falsă. Viaţa mea devenise foarte patetică când aveam nouăsprezece ani. Dar treptat, am început să dezvolt prietenii masculine şi să mă simt foarte confortabil cu privire la ele. Dorinţele au început să mi se schimbe. Nu mai preferam implicarea în acte cu cei de acelaşi sex. Am devenit, de asemenea, mai apropiat de familia mea. Avusesem atâta mânie faţă de tatăl meu! Dar l-am iertat şi am fost pe deplin eliberat de toată animozitatea împotriva lui. Familia mea nu este perfectă, dar tatăl meu s-a îndreptat cu adevărat, ca tată şi soţ. Suntem mai apropiaţi astăzi decât oricând în trecut, iar părinţii mei mă sprijină foarte mult.
Devenind adult sub îngrijirea a trei generaţii de femei, abia după ce am împlinit douăzeci de ani am început să mă simt în largul meu ca bărbat. Îi sunt veşnic recunoscător lui Dumnezeu că m-a răscumpărat. Pin harul lui Dumnezeu, nu am căzut înapoi în fantezie, pornografie sau comportament homosexual. Acum prietenii mei sunt aproape exclusiv bărbaţi şi sunt la fel de curios despre heterosexualitate, cum am fost cândva despre homosexualitate. Deşi mă mai lupt uneori cu nesiguranţa şi invidia, continui să mă maturizez.
Cea mai mare binecuvântare pe care mi-a dat-o Dumnezeu nu este heterosexualitatea. Este ceva mult mai important: Dumnezeul în care mi-am pus credinţa în copilărie, mi-a rămas credincios când eu am fost necredincios în adolescenţă. Deşi am crezut că Dumnezeu putea să-mi refacă sexualitatea, Dumnezeu avea ceva mai bun decât heterosexualitatea pus deoparte pentru mine. El vroia să mi Se descopere, ca să Îl pot cunoaşte. Vroia să am o relaţie cu El, mai mult decât vroia să devin heterosexual sau să am o prietenă.
Am învăţat că povestea mea nu este doar despre un adolescent care se luptă cu sexualitatea lui, rezolvându-şi problemele pas cu pas. Am învăţat că povestea mea nici măcar nu este despre mine. Ceea ce este şi mai remarcabil este că Dumnezeu mi-a confirmat să mă încred numai în Domnul Isus Cristos. El mi-a oferit tot ce aveam nevoie pentru a reuşi. Mărturia mea este despre un Tată iubitor, care este răbdător şi vrea ca toţi să vină la pocăinţă. Când mi-am rededicat viaţa Domnului Isus Cristos, am făcut mai mult decât să fac heterosexualitatea posibilă pentru mine. Am fost făcut curat şi fără pată, fără vină. Dumnezeu m-a pus deoparte şi m-a învăţat multe lucruri. Duhul Sfânt îmi dă putere şi mi-a dat pace, bucurie şi abilitatea de a iubi profund şi curat. Eu sunt doar încă un exemplu a ceea ce Domnul Isus Cristos poate face în viaţa cuiva. Îngăduiţi-mi să vă întreb: este ceva prea greu pentru Domnul?
[D. J. Thompson, Is There Anything Too Difficult for God? Copyright © D. J. Thompson. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www. exodusglobalalliance. org. ]
