Într-o seară înnourată și rece de noiembrie pășeam pe faleza orașului Tulcea alături de un prieten pentru a face o vizită unei familii. Dunărea era învolburată, valurile se izbeau cu putere de țărm mișcând continuu micile ambarcațiuni ancorate pe acolo. Cerul era foarte înnourat dar totuși nu ploua, însă se prevedea o noapte rece cu precipitații. Luminile de pe faleză erau slabe. Înaintam în noapte printre blocurile înșiruite pe faleza învăluită în întuneric. Vântul vuia tare și în acel vuiet aveam impresia că distingeam un cântec de jale.
Într-un târziu, ajunși la destinația noastră după ce urcarăm cu liftul, ne oprirăm la ușa unui apartament unde prietenul meu sună, ușa se deschise și în prag apăru o doamnă ce avea în jur de patruzeci de ani, înaltă, slabă, ce părea foarte preocupată. Ne conduse puțin speriată de apariția noastră într-un mic salonaș mobilat cu gust acolo pe un fotoliu de culoare roșie stătea un bărbat ce cred că avea în jur de patruzeci și cinci de ani, ce era chel și avea fruntea înaltă, iar privirea sa și toată expresia feței sale îmi dădea impresia că aveam în fața mea un intelectual, de altfel acel om era profesor de filozofie. Era prima oară când eu veneam în acea casă și mă întâlneam cu acel profesor.
După ce se făcură prezentările, ne așezarăm. Lucica, așa o chema pe acea doamnă începu să ne spună că băiatul ei mai mare care se numea Florin, după ce avusese o discuție mai dură cu Sandu așa îl chema pe acel profesor de filozofie, plecase de acasă fără să le spună unde anume se dusese. Drama acelei familii era că Lucica mai fusese căsătorită odată, iar din prima ei căsătorie îl avea pe Florin care nu se înțelegea deloc cu Sandu noul partener de viață al mamei sale. Lucica și Sandu aveau împreună o fetiță mai mică ce se născuse cu o anumită malformație.
Pe Florin îl cunoșteam pentru că lucraserăm împreună la o firmă de construcții. Știam că era un tânăr de douăzeci și doi de ani irascibil și problematic, deși era inteligent și avea un anume grad de cultură. Îmi aduc aminte că chiar și cu mine avusese o controversă la locul de muncă. Și la un moment dat probabil ca să mă facă praf mă întrebase în mod cinic?
- Ce ai realizat tu în viață până acum?
Întrebarea lui totuși mă surprinsese. Aveam pe atunci în jur de douăzeci și trei de ani și deodată fiind pus în fața unei astfel de întrebări rămăsesem pe gânduri. Îmi aduc aminte că mult timp după acea mică contrazicere a mea cu el mă tot cercetasem în lumina acelei întrebări. Îmi tot priveam viața și nu vedeam mari realizări. Mă gândeam că scrisesem niște însemnări pe un caiet, apoi mă gândeam că pornisem pe drumul credinței. Dar toate acele așa zise realizări mi se păreau prea mici pentru a fi socotite ca realizări. Așa că în acea discuție mai aprinsă Florin mă făcuse praf cu întrebarea lui. Bineînțeles că aș fi putut să așez aceiași întrebare în dreptul lui, întrebându-l și eu tăios așa cum o făcuse el. Dar nu am vrut, pentru că doream pe atunci să trăiesc învățăturile exprimate atât de sublim de Iisus în predica de pe muntele fericirilor încât am renunțat să-i mai dau o replică tăioasă.
În acea seară, Sandu începu să ne povestească despre conflictul ce îl avusese cu Florin și la un moment dat ne spusese că dacă era nevoie putea pleca el de acasă. După cum înțelesesem acel apartament Lucica îl avea din prima ei căsătorie. Cu toții încercarăm în acea seară să-l liniștim pe Sandu spunându-i că nu era cazul să plece, pentru că oricum Florin avea să se întoarcă și totul avea să fie bine. Apoi discuția din acea seară începu să curgă spre lucrurile spirituale. Știam că prietenul meu avea Biblia la el și un anumit manual de studii biblice. Ba chiar la un moment dat a scos Biblia și i-a citit profesorului un verset. Însă de la începutul acelei discuții am simțit că acel profesor de filozofie care declarase că este ateu ne era net superior în ceea ce privește cultura și arta de a purta o discuție pe teme religioase.
La un moment dat prietenul meu începu să bată în retragere și am rămas să continui eu discuția cu Sandu. Iar eu nu aveam pe atunci decât douăzeci și patru de ani și nu aveam o cultură filozofică. Pe când acel profesor era foarte bine pregătit și avea un vocabular foarte elevat. M-am simțit ca în adolescență când jucam fotbal, de obicei când jucam cu o echipă din alt cartier din primele minute ale meciului de fotbal știam dacă vom învinge sau vom fi bătuți. Îi priveam pe jucătorii adverși cum pasau mingea, cum construiau faze de gol și îmi dădeam seama dacă ne vor învinge sau nu, pentru că îi cunoșteam prea bine pe cei din echipa mea și știam de ce suntem în stare și rareori mă înșelam în acele evaluări ale mele. Așa se întâmplă și în acea seară, prietenul meu părea că se împotmolise. Lucica în schimb făcea ceva mai bine față, de altfel cred că și ea lucra în învățământ. Ea credea în Dumnezeu și căuta să ne ajute pe noi cu unele argumente în fața profesorului.
După un timp ne-am ridicat să plecăm și prietenul meu făcu imprudența de ai spune profesorului:
- Băiatul ăsta citește cărți.
Îmi aduc aminte de privirea mirată a profesorului și de întrebarea lui:
- Da, ce fel de cărți citești tu?
Aș fi dorit ca să nu spun nimic însă am fost nevoit.
- Eu citesc literatură universală clasică.
- Am înțeles, dar sunt și cărți mai bune...
După ce spuse acele cuvinte ne duse într-o altă cameră unde ne arătă o bibliotecă mare. Erau acolo mai toate scrierile de seamă ale marilor filozofi. Am rămas uimit privind acele cărți și mi-am simțit golul din cultura mea, și am înțeles marea greșeală a prietenului meu ce mă tot sfătuia pe atunci că a dobândi cultură, a citi cărți de literatură sau filozofie e o curată pierdere de timp. În acele momente, în fața bibliotecii profesorului înțelegeam marea greșeală ce pe atunci unii oameni religioși o făceau și anume să neglijeze anumite domenii ale cunoașterii. Apoi ne-am luat rămas bun și am plecat.
După ce am mers un timp prin acea noapte întunecoasă și rece cu prietenul meu, discutând câte ceva despre discuția din acea seară la o intersecție ne-am despărțit. Eu am pornit spre gazda mea unde locuiam pe atunci, aveam un drum destul de lung de străbătut și mergeam adâncit în propiile mele gânduri rememorând toată acea discuție din acea seară. Îmi aduceam aminte cum la un moment dat în timpul discuției îi vorbisem profesorului despre Iisus. Și el mă ascultase foarte atent, părea chiar interesat de ceea ce îi spuneam sau poate că i se părea straniu că un tânăr de douăzeci și patru de ani îi vorbea chiar lui unui mare ateu despre Iisus și darul minunat al mântuirii. Simțeam mergând pe străzile aproape pustii și scufundate în noapte, prezența acelui Iisus despre care vorbisem că se cobora în inima mea prin Duhul Sfânt, atingându-mi în mod delicat coardele sensibile ale sufletului.
Într-un fel mă bucuram pentru că discuția cu acel profesor îmi descoperise lipsurile din cultura mea. Aveam ferma convingere că trebuia să mă pregătesc mai bine și să caut din nou să mă apropii de cărți. Crezusem un timp că doar domeniul religios este important dar iată că viața mă pusese într-o situație în care îmi văzusem carențele. Eram conștient că pentru a mă apropia de o anumită categorie de oameni și pentru a discuta probleme de credință este nevoie de un bagaj cultural mai însemnat. De aceea îi sfătuiesc pe tinerii ce doresc să ofere prin locurile pe unde trec în viață o bună mărturie despre Iisus, să citească cărți valoroase din orice domeniu pentru că nu pot știi unde vor fi chemați de Dumnezeu să dea mărturie. Experiența lui Daniel și a celor trei prieteni ai săi în Babilon ne arată cât de important este acest lucru.
De la acea noapte întunecoasă de noiembrie gândul mă poartă la noaptea ce a cuprins întreaga planetă albastră. Și când spun acest lucru mă gândesc în primul rând la tot acest episod marcat de pandemie, de tot acest timp în care tot mai mult discern faptul că trăim în plin război biologic și că o anumită elită mondială hotărăște soarta lumii întregi. Peste tot se aud voci, unele chiar cuprinse de un mare entuziasm precum că se va instaura o nouă lume. Iar tot ce este vechi va fi dărâmat din temelii, inclusiv valorile iudeo-creștine pe care lumea noastră a fost clădită. Eu personal nu înțeleg cum poți clădi o lume mai bună recurgând la manipulare și denaturare a realității și când spun acest lucru mă refer în primul rând la tot acest episod întunecos numit corona-virus.
Din Sfintele Scripturi am înțeles că o nouă lume se va instaura doar odată cu a doua venire a lui Hristos, atunci vom avea parte de un cer nou și un pământ nou unde oamenii mântuiți vor trăi fără a fi afectați de durere și moarte. Aceasta este marea speranță a omenirii dăruită de Dumnezeu tuturor și care va fi împlinită pe deplin în dreptul celor ce îL iubesc. Așa că acum când străbat această noapte a umanității și văd atâta haos, dezinformare, manipulare, și încercarea disperată a unei elite pentru a instaura noua ordine mondială, simt și mai mult ca niciodată că am nevoie de prezența tainică, nevăzută, a lui Hristos ce prin Duhul Său se coboară și în inima unui păcătos ca mine. Cred că în aceste vremuri grele acoperite de întuneric spiritual, avem nevoie cu toții de minunata prezență a lui Iisus în inimile noastre.
Și doar cu El și prin El vom putea avea parte de împărăția slavei promisă în Sfintele Scripturi. De aceea cred că în mijlocul acestei întunecimi ce ne înfășoară va răsări Soarele izbăvirii noastre după cum ni se spune în cartea profetului Maleahi: , , Dar pentru voi, care vă temeți de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii, și tămăduirea va fi sub aripile Lui; ... ” (Maleahi 4-2) Dincolo de toate scenariile aducătoare de spaimă să lăsăm gândurile să ne poarte spre aceste minunate promisiuni divine și să avem încredere în capacitatea lui Dumnezeu de a le îndeplini.
Căci Domnul Dumnezeu este un soare și un scut, Domnul dă îndurare și slavă, și nu lipsește de nici un bine pe cei ce duc o viață fără prihană. Doamne al oștirilor, ferice de omul care se încrede în Tine! (Psalmul 84; 11-12)
