Nu m-am așteptat ca atâția oameni să citească ce am scris în 08 octombrie și cu atât mai puțin la comentariile favorabile. Mulțumesc tuturor pentru gândurile frumoase, pentru încurajări și binecuvântări și le doresc la rândul meu ca Dumnezeu să îi însoțească mereu și să le binecuvânteze fiecare clipă a vieții. Mai credeam și că am spus tot, că acum o să revin la starea mea normală, în care îmi era greu să redactez până și o listă de cumpărături, dar constat că au mai rămas câteva lucruri, așa că voi încerca să vi le spun și pe acestea, dacă mă va lăsa Dumnezeu să o fac. Vă rog să fiți blânzi cu mine și de data asta: nu este literatură, sunt doar gândurile unui om ajuns la capăt de drum, un drum parcurs din păcate mai mult „în afara părții carosabile”.
Tocmai am recitit ce am scris – până și eu am găsit textul prea lung și cu o exprimare greoaie – atât m-am priceput - așa că voi înțelege dacă nu-l veți citi sau îl veți citi pe sărite, însă dacă va exista un singur om căruia aceste rânduri să-i atingă sufletul și să-i vorbească, se cheamă că nu am pierdut timpul degeaba niciunul dintre noi.
Este 16 octombrie, orele 23.50 și eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că a ascultat rugăciunea mea și a îndeplinit-o!
București, 12.10.2015
Sunt multe lucrurile pe care nu le-am înțeles în viața asta și unul dintre ele este BLESTEMUL.
Fără îndoială, așa cum există binecuvântări, există și blesteme, sunt pline Scripturile de exemple. Chiar domnul Iisus Hristos a blestemat un smochin neroditor, cunoaștem toți pilda. Deci blestemele există și au o putere nemaipomenită. Ne aruncăm unul altuia cu mare ușurință vorbe rele, fără să ne punem problema că putem declanșa adevărate dezastre. Am văzut cu ochii mei ce poate păți cineva „neantrenat”, obligat să trăiască o vreme între oameni care înjurau și blestemau cu ușurința cu care respirau (oameni de altfel stimați în societate, însă genul acela de oameni despre care se spune cu prea mare îngăduință: „nu-i om rău, are doar gura mare” sau „ce atâta caz, a zis doar, nu a dat cu parul”). Ce se întâmplă dacă acel om nu mai are unde fugi să se salveze și mai ales dacă se află singur în fața pericolului pentru că nu a vegheat și „a uitat” pentru o clipă că există Dumnezeu. Ei bine, am văzut cum „gura aia mare și rea” poate să ucidă. Treptat, rozând câte puțin în fiecare zi din sufletul și trupul celui vizat, lăsându-l fără apărare în fața bolii și a morții. Am văzut cum este de ajuns să-ți întorci o clipă privirea de la Dumnezeu, pentru ca „răul” să pună imediat stăpânire pe sufletul omului. Scuze găsim multe, fiecare dintre noi: n-avem timp, viața e grea, mai sunt și alegeri greșite, ghinioane, necazuri etc.. Vreau să amintesc și despre o anume trădare din partea celor apropiați, care văd și înțeleg ce se întâmplă, ar putea ajuta mai mult, dar din comoditate și lașitate nu o fac, întorc privirea în altă parte și se complac să ofere doar un ajutor de complezență, atât cât să-și amorțească eventualele mustrări de conștiință. Da, despre mine este vorba aici. Scuze am găsit și eu destule, acum văd cât sunt de penibile: este ceva trecător și o să se rezolve, de ce să mă amestec eu în problemele familiale ale altcuiva, îmi ajung ale mele, copilul, serviciul, familia etc..
Rândurile următoare sunt despre un om drag mie, care nu mai este printre noi, fratele meu mai mare, care ar fi împlinit pe 16 octombrie 65 de ani. Mi-ar fi plăcut să-i folosesc numele real, așa l-aș fi simțit din nou aproape, însă nu cred că i-ar fi plăcut: el era mai curând timid, discret și modest. Și pe el, ca pe mulți alții, l-au pierdut niște alegeri greșite pe care le-a făcut la un moment dat, dar mai mult idealismul lui care friza pe alocuri naivitatea și o prea mare încredere în oameni. Și, bineînțeles, cel mai important lucru, a uitat de Dumnezeu, a uitat că numai Dumnezeu l-ar fi putut scoate din fundătura în care ajunsese.
Parcă îl văd: înalt, subțirel, frumos (avea trăsături regulate, grecești, moștenite din neamul mamei, cu rădăcini în Ianina), cu acea alură de adolescent pe care și-a păstrat-o toată viața, privind lumea, din spatele ochelarilor pentru miopie, cu niște ochi mari, curați, un pic uimiți. Am revăzut de curând niște poze mai vechi, printre care și una în care era el la un an și ceva în brațele tatălui nostru și am remarcat că a avut până în ultima clipă a vieții aceeași privire frumoasă și inocentă, în pofida suferinței cumplite prin care a trecut.
A fost un om bun după toate standardele lumii acesteia. Bucuria lui cea mai mare era să dăruiască. Lucruri mai mari sau mai mărunte, o mașinuță de jucărie, un ceas, un binoclu, o geantă, o cutie de chibrituri, o lanternă, o piersică, ajutor la vreo treabă, o vorbă bună, o încurajare, întotdeauna avea ceva de dăruit, simplu natural, din tot sufletul. A murit în chinuri groaznice în toamna lui 2012, în împrejurări pe care le voi povesti în continuare. Aș dori foarte tare ca Dumnezeu, în bunătatea lui, să mă ajute să termin ce am de spus până pe 16 octombrie. Ar fi ca un mic dar postum de ziua fratelui meu.
Am spus deja în postarea precedentă ceva despre familia noastră, însă cred că trebuie să mai adaug câteva cuvinte. Am avut părinți foarte buni, care au avut realizări extraordinare având în vedere de unde au plecat și unde au ajuns, însă din nefericire niciunul dintre noi, copiii, nu ne-am ridicat la nivelul lor. Când spun realizări nu mă refer câtuși de puțin la partea materială, la bani. Din punctul ăsta de vedere, fără să ne fi lipsit vreodată ceva, am dus-o destul de modest. Pe vremea aceea salariile în justiție erau mici, o duceau bine inginerii și doctorii. Pe de altă parte, amândoi au fost oameni curați și cinstiți, cu frica lui Dumnezeu, care nu ar fi primit niciodată mită sau altceva de genul ăsta și nu ar fi făcut compromisuri pentru a obține câștiguri materiale. Tata a fost cel mai mare dintre frați, într-o familie cu mulți copii din nordul Moldovei, comuna Horodiștea. A fost singurul care a făcut mai mult decât liceul. La 14 ani pleca din casa părintească la Cernăuți, la liceu, practic cu traista în băț. Deosebit de inteligent, harnic și serios, după liceu a urmat Facultatea de Drept la București și, ca să se întrețină în timpul studiilor, a lucrat ca subofițer în armată. Apoi a avut o carieră frumoasă în justiție: la 30 de ani era deja avocat în București, cu biroul pe str. Biserica Amzei, la nr. 8 (am găsit printre lucrurile lui niște plicuri vechi, cu antet), câțiva ani mai târziu fiind numit în magistratură ca președinte de tribunal la Brăila. Acolo a cunoscut-o pe mama, s-au căsătorit și ne-au avut pe noi, cei trei copii, la intervale de un an și ceva între noi. Mama provine din Cernătești, o comună frumoasă de lângă Buzău, pe valea Slănicului, singura fată dintre cei cinci copii ai unei familii destul de înstărite. Toți frații în afară de mezinul familiei au urmat o facultate și au avut cariere frumoase, însă mama a avut un parcurs mai special: a fost toată școala o elevă eminentă (este prima persoană de sex feminin din Cernătești care a luat bacalaureatul, nu oricum ci cu laude - examenul de maturitate, cum se numea pe atunci). A urmat și ea Dreptul tot la București, ca să se întrețină în facultate a lucrat ca telegrafistă la Palatul Poștelor, iar după facultate a fost numită judecător în Brăila, unde l-a întâlnit pe tata și astfel am închis cercul.
Nu se potriveau nemaipomenit, erau firi complet diferite. Tata, foarte serios și responsabil, și-a asumat toate „problemele mari” ale vieții de zi cu zi – asigurarea locuinței, hranei, concediilor, o mare parte a educației noastre etc. – și oricât de greu i-a fost, și-a făcut din plin datoria. Era genul de om lângă care te simțeai la adăpost, îți dădea sentimentul că nu ți se putea întâmpla nimic rău dacă era el prin preajmă. Ne-a însoțit, ducându-ne de mână la propriu și încurajându-ne, la toate examenele importante din viețile noastre. El a fost capul familiei, mulțumită lui ne adunam seară de seară în jurul cinei, masa de prânz de duminică era de fiecare dată o sărbătoare (mama era mai indulgentă, ne-ar fi lăsat și să mai „ciugulim” când aveam chef fiecare) și nu se așeza la masă înainte de a spune Tatăl Nostru. Și Sărbătorile, Crăciunul, Paștile în familie .... nu voi uita niciodată mirosul lor. Pe atunci nu priveam lucrurile așa, aveam în cap altele, însă acum, când îmi amintesc de acele sărbători, mă gândesc că trebuie neapărat să fi fost și Dumnezeu acolo, cu noi. Mama era la fel de conștiincioasă și responsabilă, dar în același timp idealistă și visătoare, a avut tot timpul un suflet de copil. Slăbuță și delicată, nu știu cum reușea să facă, pe lângă serviciu, toate treburile unei gospodării de cinci persoane: crescut copii, gătit, spălat (nu a avut masina de spalat), curățenie etc.. Avea o fire veselă, comunicativă, deschisă și un simț al umorului extraordinar, fin și totodată pertinent. Însă dacă ar trebui să o descriu în două cuvinte, acestea ar fi „bunătate” și „dragoste”, cu aceste două trăsături ne-a luminat viața. În afară de asta citea mult, vorbea foarte bine franceza (făcuse pensionul în lb. franceză), cunoștea latina (!) și mai avea și un talent deosebit pentru lucrul de mână. Din mâinile ei ieșeau niște obiecte minunate (o parte dintre acestea s-au păstrat acum), lucra mult, cu andrelele, cu croșetul, croitorie. Obișnuia să spună că, dacă ar fi pus cap la cap toate firele pe care le-a împletit în viața ei, ar fi înconjurat de câteva ori Pământul, pe la Ecuator.
Fratele meu semăna cel mai mult cu mama, atât fizic cât și ca fire. De la ea a moștenit printre altele talentul și îndemînarea: se pricepea să repare orice și să bricoleze tot felul de chestii, avea multă răbdare, era ordonat și tot ce ieșea din mâna lui era impecabil, finisat în cele mai mici detalii.
Deci părinții au făcut tot ce au putut să avem o viață frumoasă și fără griji, s-au sacrificat ca să nu ne lipsească nimic, dar mai presus de orice ne-au oferit DRAGOSTE. Am simțit în permanență că am fost niște copii doriți și că eram iubiți. Nu am fost întotdeauna niște îngerași, niciunul dintre noi. Am făcut toți și greșeli, unele chiar gogonate, ne-am întristat părinții, însă ei au fost alături de noi de fiecare dată, ne-au sprijinit cu dragoste, tact și delicatețe, fără să ne reproșeze ceva, până ne-am revenit.
Nu am spus încă nimic despre sora noastră: ea este cel mai reușit dintre copii, înaltă, frumoasă (seamănă cu tata, blondă cu ochi albaștri), foarte deșteaptă, a avut succes în orice și-a propus, învățătură, sport, profesie (a fost cercetător științific) ș.a.m.d.. A trecut și ea prin multe încercări, dar Dumnezeu a găsit-o la timp și a salvat-o, astfel încât acum are o viață binecuvântată. O voi lăsa pe ea să-și spună dacă va dori propria poveste, ea știe cel mai bine cât de minunat a lucrat Domnul în viața ei.
Dar să revin la subiect. Fratele meu a fost un copil bun, ascultător și apropiat de părinți. Inteligent, serios și muncitor, a mers foarte bine prin școală (a luat premiul I din clasa întâi până în clasa a douăsprezecea, bacalaureatul cu media 10, apoi a absolvit facultatea de electronică). După facultate a primit repartiție acasă, la Galați. S-a căsătorit cu o olteancă frumușică și ambițioasă, medic la Spitalul Județean. Nu au avut copii. S-au înțeles extraordinar de la început, aproape nici nu aveau nevoie să-și vorbească, s-au iubit mult și au avut o viață frumoasă și îndestulată. Era o iubire cum eu văzusem doar în filme sau despre care citisem doar în cărți, nici nu-mi imaginasem că exista așa ceva în realitate – și așa a fost relația lor până la sfârșit. Erau tineri, aveau amândoi servicii bune, prieteni, casă, mașină, își permiteau să călătorescă în străinătate în concedii (atât cât se putea pe vremea aceea: URSS, Asia de Sud Est, Europa de Est), într-un cuvânt o duceau bine și erau fericiți. Mergeau des și în locurile unde se născuse soția lui, o comună situată într-o zonă de deal frumoasă și cu multă vegetație din județul Vâlcea. Relația cu rudele soției era puțin spus excepțională, una dintre surori (cu soțul ei) chiar îi cununase, se simțeau bine împreună, așa că atunci când, după 1989, fratele și cele două surori ale soției le-au făcut propunerea de a se muta la Vâlcea ca să se ocupe împreună de terenurile (multe! – arabil, livadă, pădure) care tocmai le fuseseră retrocedate, au acceptat fără rezerve. Astfel s-au aruncat cu capul înainte, fără să-și lase vreo portiță de întoarcere: au renunțat la servicii, au vândut apartamentul din Galați (planul era să-și construiască o casă cu banii obținuți din vânzare, urmând să stea în casa părintească a soției împreună cu mama acesteia până ar fi fost gata casa lor), și-au făcut bagajele și au plecat fără să se mai uite în urmă. Fratele meu pleca definitiv din casa lui, practic în necunoscut, printre străini, bazându-se doar pe dragostea soției și pe promisiunile rudelor acesteia că va fi grozav de bine să fie toți laolaltă. (?) A fost mare greșală această mutare! La început a fost nemaipomenit. Farmecul vieții la curte, aer curat, verdeață, veselie mare, armonie, au început și construcția casei în aceeași curte cu mama soacră, că așa era frumos, să fie toți cât mai aproape, doar erau o familie, nu? - ce mai, era de vis. Apoi a venit inflația. Banii de pe apartament, singura lor rezervă, o sumă care ar fi trebuit să ajungă pentru construcția casei și să le mai și rămână, s-au topit practic, au ajuns doar pentru fundația casei și un garaj. Ca și cum asta nu era deajuns, fratele meu era șomer. Nu pentru că așa ar fi vrut, ci pentru că nu era nimic de lucru în zonă - dacă soția, ca medic, a găsit post la dispensarul comunal, în domeniul lui nu se găsea nimic (ar fi lucrat el și în alte domenii, însă nu erau locuri de muncă – erau mulți în situația lui în sat). Nu era bine deloc. Și dintrodată, fratele meu n-a mai fost bun.
Trebuie să vă spun că fratele meu l-a cunoscut pe Dumnezeu și a crezut multă vreme în El, așa cum trebuie, sincer, cu dragoste, din toată inima, din tot sufletul, cu toate puterile. Îmi amintesc din tinerețea noastră cum, pe vremea când eu încă nu mă întorsesem la Domnul, cât de jenată mă simțeam dacă atunci când eram împreună pe stradă se oprea în fața vreunei biserici, pleca ochii și îsi făcea smerit cruce, sau încerca să-mi explice că Dumnezeu e mai mult decât o tradiție. Mi se părea ostentativ și de prost gust. Este nevoie să mai spun cât de rușine îmi este acum pentru asta?
Fractura în relația lui cu Dumnezeu s-a produs după ce s-au mutat la țară. Soacra lui era o femeie aprigă. Micuță de statură, uscată, dar harnică, energică și foarte vânjoasă. La aproape 90 de ani îngrijea o vacă, creștea un porc, avea curtea plină păsări, muncea la câmp ca tractorul, dădea cu sapa la porumb mai bine ca un bărbat și făcea toate lucrurile astea cu reală plăcere. Nu era chiar analfabetă dar pe-aproape, în schimb era credincioasă până în pânzele albe. Respecta toate rânduielile ortodoxe, mergea cu regularitate la biserică, dormea cu Biblia la căpătâi, dar drăcuia și blestema întruna, pe oricine și orice îi stătea în cale. Asta nu o să înțeleg niciodată, cum se împăca acea credință pe care o afișa la fiecare pas cu blestemele pe care le arunca atât de ușor. Blestema câinele pentru că mănâncă degeaba (când ar fi putut să facă și el, acolo, un ou, sau să dea niște lapte, nu? – am observat că în zona aceea a Olteniei orice vietate trebuie să producă ceva pentru a-și merita mâncarea, pentru a i se acorda dreptul la viață), pisica pentru că e pisică și miaună, vecinii pentru orice fleac, pe fratele meu pentru că era un străin în casa lor. La fel, ba parcă și mai rea de gură era o cumnată de-a lui, una dintre surorile soției. Mai ales după ce s-au lămurit că, având o constituție mai finuță, fiind crescut la oraș și având toată viața o ocupație intelectuală, nu se descurca nemaipomenit la sapă, a început dezastrul. Dacă la asta adăugăm și ceea ce am spus deja, că nu era un om bogat după standardele lor, vă puteți face o imagine în legătură cu ce a urmat. Fratele meu era „veneticul” care voia să trăiască pe spinarea lor și să le ia averea. Și ține-te vorbe urâte, șicane și blesteme, din partea amândurora, ani la rând. Soția lui se purta frumos cu el, dar ea e o fire mai rece, pragmatică, nu e foarte receptivă la subtilități, așa că probabil nu a realizat gravitatea lucrurilor care se petreceau. Eu eram ocupată cu copilul, cu serviciul, cu casa, așa că nu ne-am văzut foarte des în perioada aceea, însă vorbeam la telefon aproape săptămânal. Am văzut cum, încet, încet, fratele meu se schimbă. Simțeam cum practic i se ofilește sufletul. La început era nedumerit, ca și cum nu ar fi realizat ce l-a lovit, îmi povestea cum este tratat, simțeam durerea în glasul lui, regreta mutarea la țară, însă nu mai era cale de întoarcere, își iubea prea mult soția ca să plece și să o ia de la capăt A rămas acolo, în mijlocul lupilor, singur, fără să aibă pe nimeni din familie alături, pe cineva care să-l înțeleagă și să-l ajute. Ar fi fost momentul să se apropie și mai mult de Dumnezeu, să-I ceară ajutorul, numai Dumnezeu l-ar fi putut ajuta în situația asta, însă în casa aia era prea multă răutate iar fratele meu nu a fost suficient de puternic să-i reziste. Tot Dumnezeu i-ar fi putut da această putere, dar credința lui slăbea din ce în ce mai mult, așa că nu a făcut singurul lucru care l-ar fi putut salva. Schimbările erau mari, deveniseră evidente și nu erau de bine. Răul începuse să-l afecteze chiar și fizic: dintr-un bărbat îngrijit, chiar cochet aș putea spune, ajunsese să umble neras, cu hainele neîngrijite, ba chiar și să se spele mai rar (ce-i drept, asta era și din cauză că o perioadă au suferit de lipsa apei, le secase fântâna din curte). Era ca și cum vorbele urâte ar fi săpat din ce în ce mai adânc, afectându-i încrederea în el și astfel, simțindu-se pentru prima oară atât de nedorit și de neiubit, a ajuns să ne se mai iubească nici măcar el. Mare păcat! Grav era că și mama observa ce se întâmplă. Cât de dureros trebuie să fi fost pentru ea să vadă cum ajunsese copilul ei crescut cu atâta grijă și dragoste!
Vreau să subliniez cel mai important lucru, firul călăuzitor al întregii povești: chiar și în situația asta, în care se îndepărta din ce în ce mai mult de Dumnezeu, El nu l-a părăsit, nu l-a lăsat niciodată singur, l-a ridicat de nenumărate ori, însă deja sărmanul meu frate nu mai putea să-L vadă. Viața pe care o ducea așternuse „tină” pe „ochii minții” lui și acum „umbla orbecăind prin întuneric” (sintagma nu îmi aparține – o citez cu tot respectul cuvenit autorului). Noi, adică mama (tata nu mai era, plecase la Domnul, la 80 de ani, după o viață deloc ușoară, însă trăită cu Dumnezeu), sora mea și eu, ne-am rugat în permanență, dar Dumnezeu aștepta probabil ca și el să-și deschidă sufletul.
Fără nimic care să-l oprească, un gând bun, o rugăciune, o binecuvântare, răul din jurul lui a devenit atât de puternic încât fratele meu s-a obișnuit cu el și a ajuns să nu mai vadă urâciunea care îl înconjura. Și problemele nu au întârziat să apară. Pentru început le-a secat fântâna din curte. E greu fără apă, mai ales la țară: nu mai aveau apă pentru spălat, pentru animale, pentru grădină etc., o vreme au cumpărat apă cu cisterna, apoi și-au vândut mașina și cu banii luați au săpat un puț nou.
Cam în această perioadă, totuși un pic înainte ca ei să rămână fără apă, la dorința mamei care nu-și mai văzuse băiatul de multă vreme, le-am făcut o vizită. Ne-am urcat în „bolidul” familiei (o Zastava 750 veche din 1965), mama, soțul meu, fiul meu și eu, și am pornit la drum. Ne-au primit foarte bine, ne-am îmbrățișat cu toții, am stat la masă, am vorbit, am glumit, a fost frumos, însă la drumul ăsta am avut parte de niște evenimente despre care nu știu ce să spun. În primul rând, la dus, soțul meu și-a pierdut borseta cu toate actele și toți banii pe care îi avea la el (pare să aibă un talent special pentru asta). Pur și simplu avea borseta sprijinită de portieră și i-a căzut când a oprit să întrebe un trecător cum ajungem la destinație. Asta a fost nimic față de ce am pățit la întoarcere: înainte de a intra pe autostradă, eram opriți reglementar la un semafor și ne-a lovit din spate un microbuz cu marfă. Nu ne-a observat (!), așa a spus șoferul. Sperietură mare, spatele mașinii distrus, stopul stânga spart, câteva ore pierdute pe la poliție, eram totuși bucuroși că eram întregi și că mașina mai mergea cât de cât, așa că ne-am continuat drumul spre casă. A fost o călătorie de coșmar, pe autostradă fără lumini tocmai pe partea stângă (din spate, cum era întuneric, puteam fi lesne confundați cu o motocicletă), noaptea, pe o ploaie cu spume. Îmi amintesc cum spuneam fără oprire Tatăl Nostru în gând, cu ochii cât cepele de spaimă, și asta până am ajuns cu bine acasă.
În fine, mașina a fost reparată, soțul meu a reușit să-și scoată acte noi, totuși eu mă întreb și acum dacă au fost coincidențe sau altceva. Mai ales că ulterior am aflat cum soacra a bodogănit de când a auzit că intenționam să facem acea vizită ( „Ce caută aici? Vin în inspecție, să vadă cum o duce odorul?” ș.a.m.d) și până după ce am plecat (mama era „sclifosita” de la oraș, care a venit să o controleze (!), ce-am căutat acolo...etc. – din câte am povestit despre mama vă puteți da seama câtă nedreptate i se făcea).
Lucrurile au continuat în același stil încă vreo câțiva ani. Casa au terminat-o cu greu pentru că numai soția avea salariu. Într-un târziu, cu mare greutate a găsit și fratele meu de lucru la o stație de asfaltare a drumurilor - pentru scurt timp - după un an și ceva s-a desființat și asta. A rămas din nou șomer, nu era singurul, situația se înrăutățise drastic în toată țara. A fost foarte greu, dar acum erau în sfârșit în casa lor, nu o casă mare însă cu tot confortul. În plus, dacă nu mai stăteau chiar sub același acoperiș cu soacra, sperau ca relațiile să se îndrepte în timp. Au trăit așa destul de mulțumiți până prin toamna lui 2004. Chiar dacă nu a avut serviciu și nu dădea randamentul așteptat la muncile câmpului, fratele meu nu stătea degeaba. Am pomenit deja că avea un talent deosebit la bricolaj, își cumpărase câteva scule și meșterea tot timpul câte ceva, astfel că în casa lor totul mergea uns, făcuse din lemn o mulțime de lucruri minunate, coteț pentru păsări proiectat de el (o capodoperă, cu etaj, modular), cuștile cățeilor erau niște vilișoare în miniatură, galerii pentru perdele și multe, multe altele, toate impecabil realizate. Bineînțeles că muncea și prin gospodărie, la țară nu-ți permiți să stai degeaba, dar toate astea nu au contat pentru soacră și cumnată, dacă nu aducea bani în casă și nu știa să dea cu sapa, pentru ele era în continuare un nimeni, străinul venit să le ia averea (?) (mai târziu și cumnatul s-a luat după cele două și a început să se comporte ostil). Și au continuat toți să facă ce se pricepeau mai bine, să jignească, să suduie și să blesteme, până cînd s-a întâmplat următorul lucru: brusc, într-o noapte, în urma unei alunecări de teren, casa pe care fratele și cumnata o construiseră cu atătea eforturi și sacrificii s-a prăbușit!
Cu siguranță nu a fost o întâmplare, după cum nu a fost o întâmplare nici faptul că și casa soacrei a avut aceeași soartă. În câteva clipe ajunseseră nu la zero, ci cu mult sub linia de plutire. După atâția ani de chin erau pe drumuri, fără adăpost, fără vreo rezervă de bani, fără cea mai mică speranță că vor mai reuși vreodată să-și clădească un cămin. Acum nu mai exista nici casa soacrei, nici ea nu mai avea unde să stea (pentru ea a fost mai simplu: a plecat temporar la unul dintre copii, la Vâlcea). Fratele și cumnata au locuit mai bine de un an în niște condiții precare într-o cămăruță, deasupra cabinetului medical unde lucra soția. A fost îngrozitor de greu, nu se văitau și încercau ei să fie optimiști, dar în acest timp supărările săpau adânc. Toți am suferit alături de ei, dar ce mai mult mama, care a și murit la scurt timp. A fost ca un ultim sacrificiu pe care mama l-a făcut pentru copilul ei: în urma ei rămas garsoniera în care a locuit și, cu partea lui din banii obținuți din vânzare acesteia, fratele meu a putut să se gândească la construcția unei noi locuințe. Se pare însă că necazurile prin care trecuse au fost prea multe și prea mari, așa că până la urmă a cedat și s-a îmbolnăvit de cancer la colon. A avut el unele simptome, dureri, deranjamente gastrice etc., soția fiind medic l-a tratat cum s-a priceput și ea, fără să-și pună totuși problema că ar fi ceva mai grav decât o durere de burtă, așa că a ajuns pe mâna specialiștilor foarte tărziu, când tumora ajunsese să-i obtureze aproape total tubul digestiv.
Venise de vreo săptămână în București, slăbit și cu dureri mari, într-o stare destul de proastă, și încă nu avea un diagnostic. Îl văzuseră o mulțime de medici, care de la Spitalul Universitar, care de la Spitalul Fundeni, îi făcuseră tot felul de analize, dar ei încă se mai întrebau: o fi diverticuloză? o fi boala Crohn? o fi vreun polip? etc., starea lui agravându-se în tot acest timp progresiv, până când nu s-a mai putut. Ne gândeam că gata, acesta era sfârșitul, eram disperați și nu știam încotro s-o apucăm, când Dumnezeu a mai făcut o minune. A câta, oare? Câte oare mai trebuia să facă Domnul ca fratele meu să observe în sfârșit?
Să vă povestesc cum s-a produs această minune: era duminică și, știind în ce hal îl lăsasem, mă grăbeam de la biserică spre casă, plângând și rugându-mă în sinea mea, când m-am întâlnit cu un fost coleg de facultate și prieten bun de-al lui, pe care îl cunoșteam și eu. Eram vizibil tulburată, a trebuit să îi spun despre ce este vorba și atunci mi-a dat numărul de telefon al unui medic de la Spitalul Oncologic din Cluj, care îl operase în urmă cu câțiva ani pe cumnatul său, călugăr la Mănăstirea Petru Vodă din Neamț. Nu aveam ce pierde, asta era singura noastră speranță, așa că am dat imediat telefon și a doua zi pleca împreună cu sora mea spre Cluj. A ajuns acolo în ultima clipă, cu ocluzie intestinală și peritonită, cu șanse minime de supraviețuire.
Este interesant ce mi-a povestit sora mea despre medicul la care au ajuns și anume că probabil Dumnezeu ne-a trimis la el, pentru că arăta și vorbea ca un sfânt, îi lipseau doar aripile și aureola. Acest medic l-a operat de urgență de ocluzie intestinală și i-a vindecat peritonita, salvându-i viața. Tumora era prea mare pentru a fi operată în această fază, așa că a fost necesar să facă radioterapie și chimioterapie. După jumătate de an tumora se micșorase suficient pentru a fi operată, tot acel medic minunat a făcut operația și asta a fost tot! Au urmat controale din șase în șase luni, vreme de cinci ani, la toate a ieșit bine, așa că a fost declarat vindecat!
Din păcate, nici de data asta fratele meu nu a văzut ce lucru măreț săvârșise încă o dată Domnul în viața lui, după el meritul aparținea exclusiv acelui doctor extraordinar.
Au fost cinci ani foarte buni, cu multe realizări: au construit cea de-a doua casă, micuță și cochetă, cu tot confortul, fratele meu avea acum pensie, călătoreau din nou, inclusiv în străinătate (au vizitat aproape toate capitalele europene), erau din nou fericiți, lucrurile reintraseră în sfârșit în normal, aparent aveau tot ce le trebuia, însă de fapt le lipsea cel mai important lucru, Dumnezeu, și nici măcar nu-și dădeau seama de asta. Apoi într-o toamnă a început să aibă ceva dureri de oase, a zis că e vârsta, reumatismul, le-a tratat cu antiinflamatoare, acupunctură, dar ameliorările erau palide și de scurtă durată, astfel că a fost nevoit să facă investigații serioase și verdictul a căzut ca un trăznet: cancer osos. Precizez că nu erau metastaze ale cancerului la colon ci un tip de cancer nou, cu alt tip de celule. De data asta nu a mai avut scăpare, evoluția a fost foarte rapidă, cu dureri înfiorătoare, cașexie (bărbat de 1,86 m, nu cred că mai avea 30 kg când a murit) și toate celelalte. Suporta eroic totul, nu se văita, ba chiar avea el grija altora (în perioada aceea îmi descoperisem niște noduli tiroidieni și îmi tot telefona interesându-se de sănătatea mea), rămăsese același om cald și generos. Însă dacă încercam să-i vorbesc despre Dumnezeu, îmi răspundea:
„ - Nu pot să cred! Ce vrei să fac, să mă mint?”
sau
„- Așa o fi, Dumnezeu e mare și atotputernic, dar are alte treburi, nu-i pasă Lui de tumora mea .....”
Poate că nici preotul din sat nu își făcea cum trebuie datoria față de enoriași, mai ales că din câte se povestea acesta nu era tocmai un exemplu de urmat în comunitate, nu știu ce să zic. Era un fel de disperare în glasul lui, de parcă el ar fi vrut să creadă din nou, doar avusese atâtea experiențe personale cu Dumnezeu (pe care le cunoșteam și noi familia pentru că se petrecuseră sub ochii noștri) simțise și el de nenumărate ori bunătatea și binecuvântările Lui, însă acum era „ceva” care nu-l lăsa să-și amintească și îl împiedica să revină la Dumnezeu.
Suferințele erau atroce, de nedescris, din ce în mai puternice, dar le-a îndurat cu o putere și o demnitate supraomenească și cu siguranță nu a realizat că această putere venea tot de la Dumnezeu, că Dumnezeu era cu el și acum așa cum fusese tot timpul, îl întărea să reziste și îl ajuta să se comporte astfel, fiind o mărturie pentru noi. Soția i-a fost alături în permanență și l-a îngrijit cu dragoste și devotament. Așa cum au fost toată viața, uniți, au fost și acum, în mijlocul acestor grozăvii, până în ultima clipă. Încă o mare binecuvântare!
Eu cred acum că această suferință care i-a fost dată a fost salvarea lui, rugăciunea lui către Dumnezeu, pentru că într-un târziu s-a întâmplat minunea mult așteptată: în sat a venit un preot nou, tânăr, care își pierduse recent mama în urma aceleiași boli cumplite și astfel a înțeles cu ce se confrunta fratele meu. Și preotul acesta a găsit drumul spre sufletul lui. Dumnezeu să-l binecuvânteze! Au stat mult de vorbă, numai ei și Domnul știu ce și-au spus, dar cu aproximativ o săptămână înainte de a părăsi această lume, fratele meu se împăcase cu Dumnezeu, se spovedise și se împărtășise.
Ce pot să mai spun, îmi lipsește enorm. Îmi e dor să-i aud glasul – îi plăcea să povestească și o făcea cu mult farmec, de râsul lui tonic și sănătos, îmi este dor să-l văd iarăși, îmi este dor de felul lui altruist de a fi, îmi este tare dor de fratele meu. Însă o parte din mine este mai liniștită acum, când a plecat dintre acei oameni care nu l-au iubit și nu l-au înțeles. Nu a pierdut nimic plecând de acolo.
M-am rugat și mă voi ruga în continuare pentru familia cumnatei mele. Mă rog ca Dumnezeu să-i cerceteze, să-i țină pe Calea Lui și să-i binecuvânteze. Nu sunt oameni răi, doar gura lor este rea (?).
Mai este ceva ce vreau să povestesc legat de blesteme, ceva ce mi s-a întâmplat prin iarnă, înainte de a afla despre boala mea. Era în perioada când mă simțeam rău de tot, abia mă țineam pe picioare, umblam fără vreun rezultat pe la tot felul de doctori și făceam analize peste analize și tratamente peste tratamente, toate degeaba. Într-o dimineață mă târam practic pe scara blocului, nu mai țin minte încotro mergeam sau cu ce scop și m-am întâlnit cu o vecină care m-a blestemat. Da, m-a blestemat! Deci eram slăbită, obosită, plictisită, mă săturasem de toată situația, ce mai, am fost prinsă pe picior greșit, așa că am cedat primului impuls: când m-a oprit să-mi ceară niște bani am refuzat-o, i-am spus direct că nu am, că am și eu probleme, că sunt bolnavă.
Atunci a urlat cu un glas hârâit, care nu era al ei:
„- Să dea Dumnezeu să fie grav, grav de tot! Să mori, idioata dracului!”
A fost groaznic. Vorbele acelea m-au izbit ca suflul unei explozii, practic m-au dezechilibrat și m-au împins în spate. Când am ridicat ochii nu am recunoscut-o: era schimonosită, nu mai era ea, am avut impresia că văd ghearele și coarnele „celui rău” și că în loc de ochi are doi cărbuni aprinși. Nu cred că a fost întradevăr așa, dar asta am simțit eu în acele momente. Îngrozită, am luat-o la goană pe scări, rugându-mă cu glas tare ca Dumnezeu să aibă milă de mine și de ea, și m-am rugat așa continuu zile în șir.
Nu era vorba despre o vecină oarecare, ci de o fostă prietenă foarte bună. Ne-am cunoscut în urmă cu mai bine de treizeci de ani, amândouă de curând mutate în bloc, de vârste apropiate, cu profesii asemănătoare (ea cibernetician, eu inginer electronist). Am găsit ușor multe puncte comune și în scurt timp ajunseserăm de nedespărțit. Era micuță de statură și plinuță, o fire veselă și foarte plăcută, frumușică, finuță, deschisă la suflet, cultivată, cam cu aceleași preocupări ca și mine. Ne-am apropiat foarte mult, astfel încât ușa casei mele era deschisă pentru ea și invers, făceam aproape toate lucrurile înpreună și ne înțelegeam mai bine ca două surori. Asta a durat de prin 1982 pînă prin 1987, când, din senin, prietena mea s-a sculat într-o dimineață, a ieșit pe balcon țipând și a început să arunce cu lucrurile din casă în capul trecătorilor. Poliție, salvare, Spitalul 9 și apoi cumplitul diagnostic: schizofrenie. O formă cu manifestări foarte urâte - practic nu se mai putea apropia nimeni de ea - și care a evoluat din rău în mai rău, cu toate internările și tratamentele pe care le-a urmat. Nu o mai recunoșteam, era cu totul altă persoană, ne teroriza și ne amenința pe toți din bloc. Ajunsesem să fiu obsedată că îi va face rău în timp ce eram la serviciu copilului meu, obișnuit să-i dea drumul în casă. Îmi era frică de ce ajunsese să fie și nu am putut să trec peste această frică. Sora mea, creștin-ortodoxă practicantă, care citește atât de mult din scrierile sfinților părinți ai ortodoxiei încât a început să folosească aceleași expresii din ele, ar numi această lașitate „neputință” și mi-ar spune că orice om are „neputințele” lui. Ei bine, una din marile mele „neputințe” a fost asta.
Bineînțeles că nu eram supărată pe ea, era un om grav bolnav, nu ea era cea care m-a blestemat, ci acel „rău” care pusese stăpânire pe voința ei. Îmi părea rău pentru ea, aș fi dorit să o pot ajuta în mod real, nu cum o făcusem până atunci, dar mai puternică a fost spaima, animalică, paralizantă, simțeam cum în ea îsi făcuse culcuș „altcineva”, mult prea periculos pentru a avea eu curajul să-l înfrunt. Nu cred că există boli mai grave decât cele care îți tulbură mințile. Este groaznic să-ți pierzi discernământul, să ajungi să nu-ți dai seama că ai nevoie de ajutor, să fii atât de bolnav dar să nu poți cere ajutorul lui Dumnezeu. Astfel de boli trebuie că au o componentă demonică, altfel nu-mi explic cum un om până mai ieri normal se poate transforma în felul ăsta.
Tot ce am putut să fac a fost să fug ca o lașă. Și în toată perioada care a urmat am evitat absolut orice contact, tremuram la gândul că m-aș putea întâlni iarăși pe holul blocului cu acel „altcineva” care intrase în fosta mea prietenă și o făcuse de nerecunoscut..
M-am rugat aproape zilnic pentru ea, dar se pare că nu am făcut-o cum trebuie sau nu destul dacă după după nici două luni s-a întâmplat nenorocirea: fosta mea prietenă s-a sinucis, s-a aruncat de la balconul garsonierei ei de la etajul V. Degeaba regretam amarnic acum, dacă nu am știut ce să fac și cum să ajut cât mai era timp. A fost încă o dată vorba despre acea lașitate și trădare de care am pomenit la început? Care a fost contribuția mea la acest deznodământ tragic? Nu cred că voi scăpa vreodată de sentimentul de vinovăție.
Vreau să subliniez ceva: pe mine acele cuvinte îngrozitoare nu m-au atins, sunt convinsă că Dumnezeu nu ascultă și nu îndeplinește astfel de „rugăciuni”, blestemele nu au nicio putere când te apără Iisus Hristos. Boala pe care am descoperit-o ulterior nu are nicio legătură cu blestemul acela. Sunt probleme complet diferite, în perioada în care s-au întâmplat cele de mai sus cancerul era de multă vreme în trupul meu, pentru că niciun cancer n-ar ajunge atât de repede în stadiul IV.
Altceva mă frământă: acești bolnavi par condamnați de la început. Nu văd cum Domnul ar putea să intre în sufletul lor dacă locul este ocupat și bieții oameni nici nu-și dau seama de asta. Pot fi ei ajutați în vreun fel de către cei din jur, altfel decât medicamentos (în legătură cu ce poate face sistemul medical în astfel de situații sunt pe deplin lămurită)? Sunt tot oameni și ei, creați de Dumnezeu, doar boala cumplită este de vină că au ajuns în halul ăsta, le-a întunecat mințile! Sufletele lor chiar sunt pierdute din start, chiar nu au nicio șansă la mântuire? Și cum de a pățit tocmai prietena mea așa ceva? O fi vorba și aici tot despre blesteme?
Am învățat recent că nu avem dreptul să-L întrebăm pe Dumnezeu de ce îngăduie să se întâmple un anumit lucru în viețile noastre sau să comentăm deciziile Lui, așa că nu voi face asta.
Dar eu tot nu am înțeles ce s-a petrecut de fapt cu prietena mea.
