Am fost învățată de copil Biblia. Dacă mi-ar fi spus cineva doar ce să fac și ce să nu fac, fără să mi se explice de ce, eu n-aș fi ascultat. Dar mie mi s-a spus de ce, mi s-a explicat care vor fi consecințele, mi s-a vorbit din Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, am putut să rezist când am avut momente grele. Pur și simplu ”nu merge acolo” și ”nu fă aceasta” n-ar fi fost destul.
M-am născut în 1991, când Republica Moldova și-a câștigat independența. Era o perioadă de criză economică, o perioadă foarte foarte grea. Părinții îmi spuneau că erau zile în care nu era nimic de mâncare și se rugau să vină cineva să le aducă un sac de cartofi. Aceasta ar fi fost sărbătoare.
Tatăl meu s-a pocăit când eu aveam un an, iar mama un an mai târziu. Astfel, am crescut într-o familie unde se studia din Cuvânt și se studia serios din Cuvânt. Îmi amintesc o situație hazlie. Când eram mică îl rugam pe tata să mă ia cu el când mergea în misiune. Tata o dată m-a întrebat: ”Unde scrie că trebuie să te iau?” I-am adus Biblia, am deschis-o, i-am pus-o invers și i-am spus că acolo scrie. Știam bine că dacă scrie în Biblie n-are cum să mă refuze. Încă de mică am înțeles autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu și că este ceea ce conduce cu familia noastră, ceea ce dă direcții.
Am crescut cu istorii despre martiri. Tata îmi povestea cum erau mâncați de animale sălbatice, cum erau arși pe rug. Visul meu cel mai mare era să cresc și să fiu martir. Cred că aveam mai puțin de 10 ani când s-a născut acest vis, poate vreo 6 – 7 ani. Tata spunea că poți trăi o viață bună, dar dacă mori urît, îți dă peste cap toată viața. Tata spunea că trebuie să înveți să mori frumos. Am avut un caz interesant la grădiniță. Când ni s-a spus să ne facem cruce și să ne închinăm la icoană, eu am spus educatoarei că mă poate arunca și în groapa cu lei, dar nu mă voi închina. Cuvântul care mi se vorbea a dat rădăcini și aducea roadă în inima mea.
De mică mergeam în tabere și acolo studiam Biblia după metoda inductivă. Acasă împreună cu familia studiam. La biserică, de asemenea, studiam. Eram înconjurată de Cuvântul lui Dumnezeu și studiu biblic. Eu am învățat să citesc și să scriu cu manualele de studiu biblic inductiv.
Tata era des plecat. Am simțit lipsa lui, dar niciodată n-am simțit lipsă de grijă, îndrumare și învățătură. Este special să fie tata acasă la masă, să poți glumi cu tata, dar chiar și atunci când era plecat puteam comunica cu el. Apoi, totdeauna era mama. Dacă aveam nevoie de vreun sfat, aveam de la cine să-l iau. N-am dus lipsă în această privință.
La școală n-am fost cel mai cuminte elev. Aveam o prietenă sau două. Nu prea eram cu gașca. A fost o perioadă când m-au influențat colegii. Fugeam de la lecții, vorbeam cuvinte urâte. Am avut des discuții cu tata pentru aceasta. Am fost mustrată des și dur. Eu mulțumesc acum tatălui pentru aceasta. Evident, ca orice adolescent, atunci mă supăram pe tata. Credeam că este prea dur, că nu mă înțelege, că standardele lui nu sunt reale. Cât de mult mă bucur acum că nu m-a lăsat tata de capul meu atunci. Chiar dacă știa că eu mă enervez, că nu-mi place prezența lui pentru că mă mustră, el a insistat ca să mă câștige. În Proverbe este scris că cel care spune adevărul la urmă va fi iubit. Am ajuns să înțeleg că tata avea dreptate și acum îi mulțumesc foarte mult și avem o relație așa de frumoasă.
De perioada adolescenței îmi amintesc cum mama era totdeauna alături. Îmi amintesc cum a venit într-o zi lângă mine când plângeam, a stat lângă mine, a plâns cu mine și doar m-a întrebat care este relația mea cu Dumnezeu, dacă cred în Dumnezeu. I-am spus că eu cred, dar că nu știu pe unde sunt în relația mea cu Dumnezeu. Cred că în adolescență mama m-a salvat de multe. Perioada aceasta a adolescenței a fost lungă și grea, de pe la 14 până la vreo 20 de ani.
Cred că acele crize din adolescență au avut ca principală cauză înțelegerea greșită a caracterului lui Dumnezeu. Mă gândeam că Dumnezeu face ce vrea și El știe deja cum îmi termin eu viața și El acum pur și simplu Își bate joc de mine. Mă gândeam ”eu nu înțeleg ce se întâmplă, de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă cu mine, dar Dumnezeu deja știe totul și El stă în cer și rîde de mine”. Era o formă de calvinism, cred. Stăteam cu frica că nu hotărăsc nimic, că totul deja este hotărît, predestinat. Poate cu privire la mine Dumnezeu avea în plan să mă aducă la El, dar deja apărea întrebarea de ce pe restul îi distruge. De ce aș vrea să fiu cu un Dumnezeu care mă salvează pe mine, dar îi lasă pe alții să moară? Cum poți să iubești așa un Dumnezeu? Ce faci cu un Dumnezeu care împarte lumea în 2 și-i predestinează pe o parte la moarte și pe alta la salvare?
A fost o fisură în înțelegerea mea. S-a făcut lumină după o discuție cu mama. Mama începuse să înțeleagă care era problema mea. A văzut supărarea pe care o aveam eu și întrebările pe care le adresam și a înțeles. Spre exemplu, întrebam de ce n-a mers să le vorbească celor din Sodoma și Gomora dacă știa că s-ar fi pocăit? Domnul Isus a spus că s-ar fi pocăit. De ce nu suntem toți mântuiți? Mama mi-a explicat și mi-a spus că dacă e vorba să primim fiecare ce merită, atunci toți trebuie să primim moartea. Toți merităm moartea. Dacă e să stai în fața lui Dumnezeu și să-I ceri ceea ce-i al tău, atunci e moartea și chinul veșnic și toți merităm aceasta. Faptul că ți se dă posibilitatea de a alege viața, de a primi viața, aceasta este dragostea lui Dumnezeu și un mare privilegiu care ți se oferă. Nimeni nu poate sta înaintea lui Dumnezeu și să-I spună ce să facă, pentru că toți suntem vinoveți și nu ne putem dezvinovăți. Prin Isus avem marele har de a fi împăcați cu Dumnezeu, de a avea o relație cu El. Cred că cel mai greu este să înțelegi această dragoste a Lui. Învățătura a fost soluția și în acest caz.
Nu sunt acum nici de partea calviniștilor, nici de partea armenienilor. Sunt în conflict cu ambele. Cred că cel mai simplu este să explic poziția mea cu Ezechiel 16. Acea femeie a fost aruncată și disprețuită, nu trebuia nimănui. Nu avea haine, nici măcar nu i-a fost tăiat buricul. A fost aruncată în sîngele ei și vine Dumnezeu și-i spune ”trăiește chiar în sîngele tău”. Ea a putut să crească pentru că Dumnezeu a lăsat-o să crească. N-avea nimic să impresioneze pe Dumnezeu, nici frumusețe, nici bogăție. Era vrednică de dispreț. Totuși, Dumnezeu vine și face legământ cu ea. Dumnezeu o spală, o curăță, nu ea se spală, nu ea se curăță. Dumnezeu o îmbracă, o hrănește. Tot ce are primește de la Dumnezeu. Totuși, Dumnezeu nu o forțează, ci o lasă să aleagă. Această relație între Dumnezeu și poporul Israel arată foarte bine caracterul lui Dumnezeu. El te curăță, te îmbracă, dar așteaptă să audă și ce ai tu de spus, nu impune. Până la urmă, este o întrebare de dragoste. Chiar și Pavel când vorbește despre cunoașterea mai dinainte a lui Dumnezeu spune că El a cunoscut mai dinainte pe cei ce-L iubesc pe El. Deci, ceea ce așteaptă Dumnezeu este dragoste. Tu nu poți să te curăți, nu poți să impresionezi pe Dumnezeu, nu poți să meriți mântuirea, dar ce poți este să iubești pe Isus și să primești darul Lui.
Cred că pocăința celor care cresc în familie de creștini este mai interesantă decît la cei care sunt veniți din lume. Totdeauna mi-i interesant să aud mărturiile celor care au crescut în familie de creștini. Nu este mai ușor pentru cei necredincioși să înțeleagă diferența între întuneric și lumină, dar pentru cei necredincioși este mai ușor să înțeleagă când sunt în întuneric și când sunt în lumină, să vadă în ei schimbarea.
Pocăința mea a avut loc atunci când am înțeles ce am știut de mult timp
Am auzit despre Dumnezeu. Știam că trebuie să am o relaţie cu El şi că trebuie să mă nasc din nou. Vorbeam despre aceasta, dar de fapt încă nu înţelegeam. Vorbeam despre o relaţie personală cu Dumnezeu, dar nu o aveam şi nici măcar nu ştiam ce e asta. Cunoşteam însă că există o astfel de relaţie. Pocăinţa mea, schimbarea minţii mele a avut loc nu atunci când am aflat ceva nou, ci atunci când am înţeles ceea ce am ştiut de mult timp.
Când înţelegi că tot ce ai auzit, face sens, înţelegi că există cu adevărat o relaţie cu Dumnezeu, că tu Îi vorbeşti iar El îţi răspunde. Atunci viaţa ta se schimbă şi creşti în Cuvânt. Cunoaşterea îţi deschide ochii, începi să vezi planul lui Dumnezeu şi cât de frumos merg toate împreună. Pocăinţa mea a avut loc când am ajuns într-un moment de disperare. Arătam în aşa un mod, încât, într-o staţie, o doamnă s-a apropiat de mine şi mi-a dat 10 lei ca să îmi cumpăr de mâncare, deși eram bine îmbrăcată.
Crescând într-o familie creştină, am trăit atât într-un mediu creştin, cât şi în unul secular. La şcoală am învăţat despre evoluţionism, ateism, agnoticism, dar crescând în Cuvântul lui Dumnezeu, înţelegeam deşertăciunea acestei lumi. Fiind printre creştini, nu aveam împlinirea pe care o au creştinii, dar ştiam sigur că nici în lume nu voi avea împlinire. Astfel, nu eram în nicio parte. Mă gândem că nu există bucurie şi împlinire pentru mine. Cei din lume se îmbată şi sunt fericiţi, cei din biserică fac o lucrare şi sunt împliniţi, iar eu niciunde nu eram împlinită. În biserică făceam lucrări pentru că tata îmi spunea că trebuie sau pentru că îmi era ruşine de ce vor spune ceilalţi. În lume nu am mers, pentru că ştiam sigur că băutura, fumatul şi alte plăceri nu îmi vor aduce bucurie. Astfel, eram pe nicăieri. Ajunsesem într-un moment când mă gândeam ce rost mai are să trăiesc. Unde să merg mai departe? Nu aveam nici bucuria despre care vorbesc creştinii şi nici bucuria lumească. În disperarea mea Îi spuneam Domnului că nu ştiu încotro să merg şi ce să fac mai departe. Am avut această criză la 20 de ani. Aveam impresia că iadul şi toată deşertăciunea îmi suflă la ceafă. Nu doream să fac nimic, nici să merg undeva. Nu aveam absolut nicio motivaţie şi nicio ambiţie.
Nu experimentasem atunci ce înseamnă să ai o relaţie cu Dumnezeu, dar cred că ce m-a adus în starea aceasta a fost tot învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. Altfel, m-aş fi dus în lume. Sunt sigură că dacă nu aş fi învăţat Cuvântul lui Dumnezeu, aş fi căutat plăcerea şi bucuria în lume. Poate că mi-ar fi luat mult mai mult timp ca să înţeleg cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Învăţătura pe care am primit-o, m-a făcut conştientă de deşertăciunea acestei lumi. Practic, mi-a zugrăvit lumea aceasta într-un mod real. Prin prisma a ceea ce am învăţat, am înţeles că degeaba mă duc acolo, fiindcă voi sfârşi tragic. Iată de ce este atât de importantă învăţătura. Totuşi, îmi amintesc cum adesea mergând pe drum, priveam în sus şi Îl întrebam pe Domnul ce să fac. Îmi plăcea foarte mult versetul care spune că Domnul ne ia „sub aripa Lui”. Aşa mă rugam şi eu, ca Domnul să mă ia sub aripa Lui, pentru că era atâta întuneric şi disperare în viaţa mea. Îl rugam ori să mă omoare, ori să mă ia sub aripa Lui, pentru că nu mai ştiam unde să merg.
Eram într-o stare de depresie. Am fost şi pe la medici. Mă întrebau dacă sunt cumva îndrăgostită. Problema mea era într-adevăr una de dragoste, pentru că înţelegeam că am nevoie de dragostea lui Dumnezeu. Am înţeles mai târziu că acolo în Ghetsimani, Domnul Isus a trăit aceeaşi stare pe care o aveam şi eu, a trăit toată mizeria şi disperarea mea, din cauza păcatelor mele. Ştiam că sunt o păcătoasă. Aveam o familie şi o biserică care mă iubea, dar ei nu cunoşteau cât de mizerabilă eram eu de fapt, şi, astfel, nu eram eu cea pe care ei o iubeau. Îmi doream dragoste şi o căutam, dar am ajuns să dispreţuiesc dragostea lor. Nu puteam primi dragostea cu care eram înconjurată, pentru că ei nu ştiau ce mizerie iubesc. Mă irita dragostea lor şi am început să mă port rău cu ei, dar în acelaşi timp, tânjeam să fiu iubită şi primită. Am înţeles că numai Unul mă cunoaşte aşa cum sunt. Am înţeles că dacă Dumnezeu care ştie toată mizeria ce am făcut-o, spune că mă iubeşte, înseamnă că numai în dragostea Lui pot găsi împlinire adevărată. Faţă de alţii, simţeam ca şi cum i-aş prosti pe ei şi ei pe mine. Gândeam că nu au cum să mă iubească, neştiind cine sunt cu adevărat.
Nu mă gândeam cum să mă prezint în biserică, la imaginea mea. Toată lumea mă irita. Rugăciunea mea era ca nimeni să nu vadă cât de mult mă irită prezenţa lor şi cât de neplăcută este prezenţa mea între ei. Din cauza aceasta, intram şi ieşeam repede de la biserică, şi încercam să evit oamenii cât mai mult.
Făceam studiu biblic în acea perioadă, dar mecanic şi doar pentru că aşa trebuia. Nu era dragoste pentru Cuvânt în inima mea. Atunci când iubeşti Cuvântul lui Dumnezeu, te adânceşti în El şi cauţi cu adevărat să înţelegi. Dar eu făceam studiul doar de formă.
Am trăit cu presiunea că tata e păstor. Înțelegeam că lucrarea lui depinde şi de mine. Am văzut multe exemple rele când din cauza copiilor, numele părinţilor a avut de suferit. Mă gândeam într-o vreme la sinucidere, dar ştiam că, dacă fac asta, toată lucrarea părinţilor mei va fi afectată. Mă gândeam ce oare aş putea să fac ca să nu mai fiu, dar nimeni să nu sufere. La studiul despre sexualitate pe care îl facem acum, am învăţat că nu poţi face niciun păcat care să te afecteze doar pe tine. Întotdeauna când păcătuieşti, neapărat va mai suferi cineva. Ştiam că nu pot să îmi fac un rău doar mie şi nu pot nici să mă evapor. Ardeam astfel în amărăciunea mea.
Cred că a fost mâna lui Dumnezeu care a apăsat asupra mea atunci. A fost dragostea Lui. O apăsare a dragostei. Nu înţelegi cât de mizerabil eşti, până când nu stă Dumnezeu lângă tine. Este nevoie să stai alături de cineva foarte frumos, bun şi curat ca să îţi dai seama cât de urât şi murdar eşti tu. Când Dumnezeu s-a pus lângă mine „pe scaun”, toată frumuseţea şi bunătatea Lui m-au făcut conştientă de cât de rea şi urâtă sunt eu. Dacă nu era Dumnezeu lângă mine, nu aş fi fost conştientă de starea mea. M-aş fi minţit crezând că sunt bine: ”Mai stau un pic în biserică, apoi merg la studii peste hotare, îmi fac o carieră” şi cam asta ar fi fost. Uitându-mă în jur, observ că asta se întâmplă cu cei care nu studiază. Păstrează doar o paradă pentru biserică, iar apoi pleacă şi îşi văd de viaţa lor. Cred că la fel ar fi fost şi pentru mine dacă Dumnezeu nu mi-ar fi arătat frumuseţea şi bunătatea Lui, care să mă facă conştientă de starea mea păcătoasă şi de nevoia de schimbare.
Vedem în Vechiul Testament, atunci când Dumnezeu se arată profeţilor, aceştia nu vorbesc despre sentimente plăcute, ci despre o frică că vor fi nimiciţi. Frica că această Prezenţă plină de lumină îi va omorî. Aceasta pentru că înţelegi că lângă aşa o sfinţenie poţi fi distrus. Prezenţa lui Dumnezeu te face conştient de cât de rău eşti tu de fapt şi e un foarte mare har de la Dumnezeu să devii conştient de starea ta păcătoasă. Pavel vorbeşte despre o întristare după voia lui Dumnezeu, când înţelegi cine eşti şi cauţi la Dumnezeu rezolvare. Bineînţeles că te poţi întrista şi îndepărta încă mai mult de Dumnezeu, ca să nu mai simţi apăsare. Dar întristarea după voia lui Dumnezeu, te face să apelezi numai la El pentru soluţii şi vindecare.
Am descoperit această frumusețe a lui Dumnezeu când am început să studiez altfel Cuvântul lui Dumnezeu. Căutam să înţeleg mai bine. M-am apropiat de Biblie având o problemă şi căutând o soluţie specifică. Doream să înţeleg de ce face Dumnezeu ceea ce face şi mare mi-a fost mirarea când am văzut că şi eroii Bibliei au avut situaţii de disperare. La un moment dat, Ilie ajunge să Îi spună lui Dumnezeu că vrea să moară. Am înţeles că ceea ce se întâmplă cu mine nu e nou sub soare. Nu sunt eu prima şi nici ultima. Am văzut câtă bunătate şi blândeţe i-a arătat Domnul lui Ilie. Nu i-a ţinut o lecţie de teologie şi nu a renunţat la el, ci i-a dat mâncare, l-a lăsat să se odihnească, iar apoi i-a spus ce are de făcut. Mai este şi exemplul lui Iona, în care vedem cum se poartă Dumnezeu ca un tată cu un copil care face capricii. Domnul îl învaţă, are răbdare cu el, face să crească curcubetele, apoi îl usucă, ca să îl facă pe Iona să înţeleagă cât de importantă este cetatea Ninive pentru El. În toate aceste situaţii, am văzut dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu cu toţi cei care au trecut prin crize. Nici Iov nu a înţeles ce se întâmplă. Noi nu avem cunoştinţa pe care o are Dumnezeu şi nu vedem tot planul Lui, dar ce avem de făcut este să ne încredem în bunătatea, harul şi planul lui Dumnezeu.
Întoarcerea mea la Domnul nu a fost în genul acelora care au trăit în stradă, au consumat droguri. A fost un proces de înţelegere. În perioada depresiei eram în conflict cu tata, iar cei de la biserică mă iritau. Relaţia mea cu Dumnezeu era distrusă şi nu aveam o relaţie frumoasă nici cu oamenii. Stăteam toată ziua singură în cameră. Nu îmi plăcea să fiu cu nimeni. După pocăinţă însă, relaţia mea cu tata, cu mama, cu fraţii şi cu alţi oameni a devenit atât de frumoasă încât ei îmi sporeau setea mea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Am început să mă bucur de ceea ce sunt ei şi de ceea ce ei ştiu. Dacă mai înainte dispreţuiam învăţătura lor, acum o caut şi mă bucur că ei mă ajută să însetez tot mai mult după Dumnezeu. Ştiind cu câtă răbdare şi blândeţe s-a purtat Dumnezeu cu mine, învăţ să mă port şi eu astfel în relaţia cu cei din biserică. Întotdeauna vor fi conflicte, sunt persoane care încă nu sunt mature spiritual, dar învăţ de la Dumnezeu să fiu mult mai îngăduitoare şi să mă port cu mai multă blândeţe. Păcatul te scoate din minţi şi nu mai vezi lucrurile aşa cum sunt. Abia după pocăinţă am văzut toată bunătatea şi dragostea ce mi-a fost arătată şi am început să mă bucur de asta. Acum mă simt în siguranţă în această dragoste şi o primesc cu bucurie.
În Biblie poți găsi tratament pentru bolile spirituale, pentru că în ea scrie despre oameni care au fost bolnavi. Îl avem pe David, care a păcătuit şi spunea că păcatul îi rodea oasele. Păcatul îl măcina şi îl mânca pe dinăuntru, dar el a găsit vindecarea la Dumnezeu. Biblia este plină de exemple de oameni bolnavi, ce au avut de suferit mult dar au găsit vindecare. Cunoşteam deja diagnosticul, pentru că am fost mustrată. Părinţii mei au vorbit cu mine şi mi-au arătat starea mea. Chiar şi din studiul pe care îl făceam, puteam să văd că nu e bine ce se întâmplă. Dar, chiar dacă în continuu am auzit diagnosticul, nu îl primeam. Însă, atunci când Dumnezeu a îngăduit să ajung până la disperare, în urma alegerilor mele prosteşti şi am cules consecinţele păcatelor, am ajuns să dau dreptate celor care îmi spuneau că ceea ce se întâmplă cu mine nu este bine. Până nu sunt consecinţe, ai impresia că tu ştii cel mai bine, dar când Dumnezeu te lasă să suporţi consecinţele, ajungi să înţelegi singur că ceva nu este bine şi cauţi răspuns.
Acum relația mea cu părinții este foarte frumoasă şi plăcută. Ei sunt o bucurie pentru mine, şi eu, de asemenea, caut să fiu o bucurie pentru ei. Mă bucur că putem lucra în aceeşi slujire. Văzând implicarea tatălui şi tot efortul lui, ştiu că pot să îl ajut. O dată, pe când tata era în Nepal, ştiam că are foarte mult de lucru şi nu reuşeşte cu toate. M-am rugat ca Domnul să îl ajute să reuşească totul, iar după aceea tata îmi scrie că are nevoie de ajutorul meu, să răspund la o întrebare pe portalul Moldova Creştină. Nu ştiam sigur dacă voi putea, pentru că era un subiect complicat. M-am rugat Domnului pentru ajutor, am trimis tatălui articolul iar el a fost foarte mulţumit de ce am făcut. Mă bucur mult când pot să fiu un ajutor pentru el. Aceasta este bucuria în familie, când toţi împărtăşesc acelaşi scop.
Sunt membră a bisericii „Buna Vestire”, păstorită de tatăl meu şi mă implic în mişcarea de tineret „Generaţia Curată”. Facem studiu biblic la întâlnirile noastre de tineret, pentru că tinerii au nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu, mai mult decât de distracţie şi jocuri. Cele mai importante decizii sunt luate în tinereţe şi ele vor afecta întreaga viaţă. Am început să facem studiu biblic de 40 de minute la întâlnirile noastre, pentru că cea mai mare nevoie a tinerilor este cea de învăţătură.
Studiu biblic joacă un rol important și în viața mea. E ceea ce fac în fiecare zi. Caut să am o disciplină în asta pentru că doar aşa voi creşte. Când ajungi să predai altora, înţelegi că nu ai nevoie de răspunsuri doar la problemele tale, ci şi la ale altora. Înţelegi responsabilitatea pe care o ai şi faptul că poţi face asta doar dacă ai o disciplină în Cuvânt. Altfel, nu poţi face faţă să predai în şcoli, sau la întâlnirile de tineret. Nu am încă un program bine stabilit şi am nevoie să lucrez mai mult la disciplina mea. Caut să fac studiu biblic dimineaţa. Acum studiez Psalmii, şi am observat că o frază care se repetă aproape în fiecare psalm este „Încrede-te în Domnul”. Cred că cel mai important lucru pe care îl avem de făcut e să ne încredem în Numele Domnului, dar nu ne putem încrede atâta timp cât nu Îl cunoaştem. Un adevăr important din Psalmi este să cauţi să Îl cunoşti pe Dumnezeu ca să te poţi încrede în El.
Când Satan Îl ispiteşte pe Domnul Isus, începe cu expresia „dacă eşti. .”. Fiecare atac este un atac la identitate. Dacă nu eşti sigur de cine eşti tu în Hristos, devii foarte vulnerabil. Doar când stai în Cuvânt, ajungi să fii sigur de cine eşti. Cuvântul lui Dumnezeu este o oglindă în care te vezi cel mai bine, şi astfel nu mai eşti atât de vulnerabil la ispite. Sfatul meu pentru cei în depresie sau alte crize este să stea în Cuvânt, pentru că altfel, Satan îi va convinge foarte uşor că sunt ceea ce vrea el să fie.
