Pe cand eram copil si mergeam in vacante la bunicii mei simteam o adevarata bucurie. Casa lor se afla intru-un sat numit Posta din judetul Tulcea ce era asezat intre niste paduri pline de farmecul naturii. Ei aveau o casa batraneasca cu livada de meri, peri in fata casei apoi gradina de zarzavaturi, de asemenea o frumoasa vie. Primavara si vara era o adevarata fericire sa te misti prin acel cadru, sa te joci, sa simti ca traiesti in acea atmosfera naturala data omului de la inceput sa traiasca. Acel cadru frumos idilic al vietii de la tara imi umplea intreaga fiinta, ma coplesea cu o stare de pace, de fericire mereu crescanda, mereu proaspata si care nu se epuiza niciodata. Iar bunicii mei din partea mamei mereu ma inconjurau cu grija si iubirea lor duioasa. Erau imaginea autentica a acelor tarani romani ce muncisera o viata iar la batranete se odihneau bucurandu-se ca mai pot avea grija de nepoti.
Eram eu sora mea mai veneau cateodata si alti nepoti de ai lor, insa am observat ca atunci cand ne jucam in livada din fata casei bunicii nostrii se bucurau pentru ca ne vedeau acolo in fata lor jucandu-ne, razand plini de acea fericire copilareasca. Bunicul meu era un om ce trecuse prin multe in viata lui, se tragea dintr-un sat din judetul Prahova era mocan si ne spunea ca bunicul lui, tatal sau, fusesera ciobani avusesera oi multe iar el urmase o buna parte din viata sa acea traditie, desi mai facuse si altceva fusese ospatar prin Galati, soldat pe front in timpul razboiului, muncitor pe santier, lucrator la colectiv si bineinteles cioban era pasiunea si placerea sa de a merge cu oile la pascut. Iar seara cand ne asezam dupa cina in jurul sau langa vatra sobei in care mai mocnea putin jar incepea sa ne povesteasca istorii din viata lui, pot sa spun ca avea un dar minunat de a povesti impletit cu un umor al omului simplu de la tara ce invatase atat de multe lucruri din viata.
Ne vorbea uneori despre Dumnezeu, iar seara se aseza pe genunghi si se ruga cu voce tare. Imi aduc aminte ca uneori ne punea si pe noi pe genunghi sa ne rugam, de la el am invatat rugaciunea Tatal nostru. El si bunica mea aveau de toate traiau o batranete cu adevarat fericita plina de binecuvantari dupa toata osteneala si truda din viata lor avusesera treisprezece copii din care unsprezece mai traiau erau casatoriti la casele lor aveau copii, insa majoritatea dintre ei plecasera la oras, la lucru in fabrici sau combinate. Munca la oi de o viata ii istovise pe bunicii mei, am observat ca bunicul meu era iubit de oamenii din sat pentru calitatea sa umana si pentru umorul sau. Imi aduc aminte ca adeseori mergeam cu el pe ulitele satului si ne intalneam cu cineva care intreba:
- Ce mai faci nea Culita?
Iar el raspundea plin de acel umor al sau cel caracteriza mereu.
- Amarat dar o duc bine.
Apoi incepea sa vorbeasca, sa povesteasca atatea si atatea lucruri, pe atunci viata era mai lenta nu se desfasura totul cu atata viteza ca astazi, iar oamenilor le placea sa dialogheze ceea ce consider ca era un lucru bun.
Imi placeau acele dimineti de vara cand ma trezeam si ieseam pe prispa casei batranesti si vedeam cum pe ulita ridicand praful in sus treceau oile manate de ciobani, iar bunicul isi mai scotea din curte cele cateva oi pe care le mai avea nici la batranete nu renuntase la oi si la un cal cu caruta. De asemenea aveau curtea plina de pasari, dupa ce plecau ciobanii cu oile se ducea cu doua caldari la fantana si venea cu apa. Avea cred ca pe atunci saptezeci si sapte de ani era inca robust plin de putere, fata lui era plina de cute erau urmele luptei cu viata, ochii sai caprui, mari, expresivi, plini de acea lumina a oamenilor de treaba, bratele inca puternice, vanjoase cu palmele mari batatorite de munca, degetele groase cu care cara apa de la fantana sau inhama inca calul care nu era chiar domol ci avea unele naravuri, apoi putea muncii ore in sir la gradina sau la parcela de la marginea satului. Bunica insa era mai slabita de anii de viata si greutati, crescuse atati copii iar acum nu se mai ocupa decat de mancare, curatenie si pasarile din curte.
Ma bucuram atunci cand bunicul ma lua cu caruta fie la moara, sau la o coperativa, insa cea mai mare bucurie o aveam atunci cand mergeam cu el la padure dupa lemne. Odata imi aduc aminte am intrat amandoi cu caruta pe un drum ce serpuia printre copaci, urcam putin in deal iar calul mergea ceva mai lent, cand deodata bunicul m-a facut atent aratandu-mi ceva in fata, am intors capul si am vazut un cerb cu cateva caprioare ce pasteau linistite intre copaci. Tot acel tablou natural mi-a ramas adanc imprimat in memorie, de la cerul senin de vara la culoarea copacilor, apoi verdele viu al ierbii si caprioarele pascand atat de linistit, deodata insa calul a fornait, apoi a nechezat iar caprioarele s-au speriat fugind in padure, iar bunicul s-a intors spre mine zambind si mangaiendu-ma pe cap spunandu-mi:
- Ai vazut cata frumusete a creat Dumnezeu iar unii spun ca totul a evoluat si ca nu ar exista un Creator, insa uitate numai la aceste culori frumoase naturale, apoi daca privesti o floare cine a colorato atat de frumos.
Ii placea sa tina discursuri despre credinta sa, despre convingerile sale profund religioase, nu ii placea comunismul pentru ca ii luasera pamantul, oile, caii, avusese inainte de a incepe ceapeurile cam doua sute de oi si cativa cai si mai ramasese cu zece oi, un cal si gaini, primea de asemenea o pensie. Uneori il auzeam cand mai statea de vorba cu un vecin ce il vizita adesa spunand:
- Comunismul va cade asa am inteles din carti va iesi din nou la lumina credinta. Iar astazi imi spun cata dreptate avea in aceasta privinta.
Una din cele mai mari bucurii ale bunicilor mei era atunci cand duminica le veneau copiii de la oras in vizita se umplea casa curtea de nepoti. Puneau vara o masa mare plina cu de toate la umbra unui mar, erau de toate pe acea masa si bineinteles vin din via bunicilor, iar bunicul in capul mesei radia de fericire, stiam cum avea sa se sfarseasca ziua pentru el, pe unii din copii ii lauda pe altii ii certa in functie de ceea ce stia ca au facut. Rareori se imbata bunicul insa cei drept uneori i se mai intampla. Uneori ma lua cu el la manastire mergeam duminica de obicei cu caruta dis de dimineata lui ii placea sa asiste la slujba pe care de obicei o oficia parintele Pavel ce era duhovnicul si prietenul sau. Imi aduc aminte ca vizitam anumite maicute batrane in chiliile lor carora el le ducea cate ceva din ceea ce bunica pregatise de mancare pentru ele, apoi mergeam sa ascultam slujba.
Intr-una din aceste ocazii dupa terminarea slujbei din acea manastire inconjurata de paduri, in timp ce bunicul inhama calul iar eu stateam pe langa el a iesit parintele Pavel afara din biserica dupa ce a vorbit cu diferite persoane s-a apropiat de noi, era imbracat cu acele haine preotesti in care slujise, a discutat putin cu bunicul apoi zambind s-a intors spre mine m-a mangaiat pe cap si a spus:
- Nea Culita asta este nepotul tau favorit despre care mi-ai vorbit cu atata drag, iar atunci cand era mic in fasa fiind bolnav mi l-ai adus sa ma rog pentru el si cum mai plangea atunci iar tu erai atat de speriat ca iti moare nepotul fetei tale cele mai mici. Nu ti-am spus ca suflarea tututror fiintelor vii se afla in mana lui Dumnezeu si uite acum ce mare s-a facut si ce putem stii noi ce plan minunat are Dumnezeu cu el.
- Da parinte Pavel ai avut dreptate... spuse bunicul razand.
Parintele Pavel era foarte respectat de oameni chiar si de unii protestanti dupa cum aveam sa aflu mai tarziu pentru intelepciunea sa si sfaturile pe care le dadea oamenilor ce veneau cu problemele lor la el in chilia sa. Era considerat ca un om foarte consacrat in slujba lui Dumnezeu si a oamenilor. Am observat dealungul anilor in viata ca de obicei preotii sau pastorii ce slujesc la altar sau la amvon au o conditie spirituala si cunostinte teologice mai bune decat noi oamenii obisnuiti. Insa la unii din acesti slujitori am vazut un fel de fariseism adica o lipsa a unei vieti spirituale ai impresia ca unii sunt ca niste actori intr-o piesa de teatru. Insa parintele Pavel era un om ce traia o viata spirituala autentica. Inalt, slab cu fruntea si fata frumos construite, ochii negrii ce reflectau acel patos cu care isi traia crestinismul era un om foarte echilibrat in gandire, in vorbire iar cand zambea pe fata sa se putea vedea o expresie de bunatate si liniste sufleteasca. Bunicul meu era un admirator al parintelui Pavel il considera un om al lui Dumnezeu, iar eu ca copil in acele momente stand in preajma acelui om ma rusinam, poate era din pricina firii mele timide, sau poate ca ma simteam intimidat de maretia acelui om ( bineinteles ca toata aceasta descriere a mea despre parintele Pavel nu mi-o bazes doar pe acele impresii ale copilariei ci pe tot ce am descoperit despre el in adolescenta si tinerete ).
Cred ca Dumnezeu are oameni deosebiti in orice confesiune religioasa important este ca atunci cand suntem chemati sa urcam la o treapta mai inalta a cunoasterii adevarului este bine sa nu ne impotrivim chemarii divine.
Dar sa revin la acei ani minunati ai copilariei, ai vacantelor petrecute acolo la tara in casa bunicilor, imi aduc aminte de mirosul painii, al placintelor ce bunica le scotea din acel cuptor mare de afara de asemenea mancarea gustoasa pe care o pregatea. Seara cu greu ne opreau bunicii de la joaca sa ne spalam , sa putem manca, ce frumoasa era viata pe atunci istoviti de joaca ne asezam cu bunicii in jurul mesei auzeam behaitul oilor ce veneau de la pascut in linistea serii. Apoi lin de tot noaptea se aseza peste sat invaluind totul in intuneric iar stelele sclipeau atat de frumos pe cer, iar seara cand ne culcam in pat simteam atata liniste si eliberare in toata fiinta mea de copil. Oare de ce era totul atat de frumos pe atunci?
Mi-au ramas adanc imprimate in memorie portretele bunicilor, uneori bunicul cantand din fluier sau povestindu-ne cate ceva seara iar bunica intr-un colt impletind, privind-o aveam impresia ca vad o batrana obosita de truda si poverile vietii. Insa cel mai mult ma atragea bunicul meu cu zambetul sau cald parintesc ce imi aducea siguranta si o stare de confort emotional. Bineinteles ca si viata de atunci avea si umbre, acei oameni aveau si ei durerile lor insa pe mine ca copil pe atunci inca nu ma afectau, mai tarziu am inteles ceea ce inseamna ca uneori viata sa-ti fie invaluita in umbra si durere. Anii treceau iar noi mereu veneam in vacante la bunici iar ei ne primeau mereu cu aceasi dragoste. Uneori ne mai vizita bunicul la oras venea cu autobuzul cu ranita in spate plina de bunatati ce ni le aducea de la tara. Insa intr-o zi cand am venit de la scoala am gasit-o pe mama in doliu si plangand printre lacrimi mi-a spus ca bunicul meu a murit. Atunci am inteles ca ceva minunat se sfarsise pentru mine acolo la tara si ca niciodata nu va mai fi ce a fost.
Imi aduc aminte ca am plecat cu mama la inmormantarea bunicului, cand am ajuns curtea era plina de oameni erau rude, prieteni, copii, nepoti, consateni, ce venisera sa-l mai vada odata pe acel batran simpatic. Inainte de a intra in casa am vazut o cruce mare de lemn sprijinita pe prispa casei, pe care scria Tudor Nicolae si atunci am inteles ca urma sa vad in casa trupul sau neinsufletit. Am patruns cu mama printre oamenii ce ne faceau loc pana am ajuns in camera de curat a bunicii si acolo in mijlocul camerei intins pe doua mese puse cap la cap era bunicul imbracat intr-un costum nou, cu pantofi noi in picioare, cu mainile sale mari impreunate in unul din degetele sale groase inca mai avea verigheta, asa cum statea intins cu ochii inchisi fara suflarea vietii in el, imi dadea impresia unui om ce si-a terminat calatoria sa pe pamant strabatand drumul desemnat de providenta pentru el iar acum avea nevoie sa doarma somnul primei morti si este foarte posibil sa se ridice la prima inviere pentru ca pana la urma mantuirea unui om este realizata doar prin imensa indurare a bunului Dumnezeu.
Timpul a trecut am mai venit cu sora mea in vacanta insa niciodata nu m-am mai simtit ca atunci cand traia bunicul meu. La trei ani in urma lui a murit si bunica, apoi toata averea lor si-au impartit-o fratii mamei mele intre ei bineinteles oferindu-i si mamei mele partea ei. Insa pentru mine acele vremuri cand ma plimbam cu caruta cu bunicul sau stateam la gura sobei si ascultam povestile lui de viata erau timpuri apuse.
