În ianuarie 1971 am intrat în spital. Boala mea de inimă se agravase atât de mult, încât a trebuit să mă internez în spital. Eram şi pregătit pentru plecare, deoarece crizele grele de sufocări, ameţeli, palpitaţii pe care mi le dădea inima mărită de tensiunea scăzută îmi spuneau să fiu gata.
Am stat astfel vreo trei săptămâni în spital.
În ultimele zile am văzut umblând din nou în jurul meu doi necunoscuţi, care uşor puteau fi bănuiţi, după umblet şi după înfăţişare, cine sunt şi pentru ce mă caută.
L-am văzut şi pe medicul care mă trata, alarmat de faptul acesta. Desigur, stătuseră de vorbă cu el şi se interesaseră de starea sănătăţii mele.
Medicul, bănuind că voi fi arestat din nou, a făcut un plan să mă scape, propunându-mi în şoaptă obţinerea unui certificat de boală de la un medic psihiatru.
– Nu, domnule doctor! i-am răspuns. Vă mulţumesc, dar aşa ceva eu nu pot accepta niciodată. Credinţa mea în Dumnezeul meu şi dragostea mea faţă de Domnul meu Iisus Hristos nu izvorăsc dintr-o boală mintală, ci din cea mai sănătoasă luciditate.
– Treaba dumneavoastră! Eu am vrut să vă fac un bine!
– Numai Dumnezeu singur ştie care este pentru noi binele adevărat. Facă se voia Lui.
Nici nu împlinisem o săptămână de la ieşirea din spital, eram încă pe pat acasă, până ce au şi venit la mine cei doi necunoscuţi de la spital.
Tocmai lucram la meditaţiile asupra Psalmilor. Pe pat în jurul meu erau tot felul de caiete, Biblia, hârtiile. Când am auzit apropiindu-se maşina şi apoi vorbe în faţa uşii, am avut doar atâta timp cât să întorc pătura peste toate acestea, acoperindu-le lângă mine pe pat.
Au intrat, unul după altul, trei. Un maior, un locotenent şi şeful postului de Miliţie.
– Doamne Iisuse, am şoptit eu, apără Tu toată munca asta. Dacă vor afla şi vor lua toate astea, s-a dus o muncă de atâţia ani…
– Suntem de la Securitate, zise primul. Trebuie să vă facem o percheziţie generală. Puteţi să vă sculaţi din pat?
– Nu prea pot. Mă simt încă rău cu inima!
– Bine, atunci vom căuta noi cărţile dumitale. Pe unde mai ai cărţi, caiete, scrisori?
– Astea sunt, pe care le vedeţi!
– Trebuie să mai chemăm doi martori.
Au chemat doi vecini.
Au răscolit, au luat cărţi, au scris în procesul-verbal.
După trei ceasuri de răvăşire a tot ce era prin casă, au ales şi au umplut un sac cu cărţi, caiete, scrisori, reviste, benzi de magnetofon… Tot ce au putut afla au luat.
Numai de pat nu s-au atins. Şi ar fi fost destul doar pătura să o ridice puţin!
– O, Dumnezeul meu! Îţi mulţumesc că ai apărat aceste lucrări. Toată munca mea de câţiva ani s-ar fi pierdut.
A trebuit să mă scol şi să scriu pe fiecare obiect confiscat: „Găsit la mine“. Şi să semnez.
Am semnat, fericit că îmi rămăsese ceea ce era mai de preţ.
Ceea ce luaseră era nimic pe lângă ceea ce mi-a rămas.
La plecare, maiorul mi-a spus:
– Azi e sâmbătă! Bagă de seamă: luni dimineaţa la ora 8:00 să fii prezent la Inspectoratul de Securitate din Oradea!
Şi au plecat.
Ştiind bine ce a urmat de fiecare dată când mi-au făcut percheziţie şi m-au arestat, înţelegeam la fel de bine că de data asta n-am să mă mai întorc din mâinile lor. Eram socotit, după părerea lor, un „recidivist“, un „incorigibil“, unul cu care se încercase totul fără nici un rezultat… Prin urmare, la ce altceva urma să mă aştept decât la moarte acolo, mai ales în condiţiile sănătăţii mele de acum?
Aşa că era normal să mă pregătesc pentru plecarea cea din urmă.
Slăvit să fie Domnul! mi-am zis plin de pace şi de resemnare. Acolo mi-am trăit eu cei mai mulţi ani din adevărata mea viaţă. Acolo este normal şi să mor. Pentru Domnul meu mi-am trăit viaţa, pentru El este frumos şi drept şi să mor.
Mi-am pregătit astfel familia, pe cei care îmi erau aproape. Ne-am rugat pentru ultima dată împreună. Mi-am luat traista mea, care îmi fusese mereu pregătită, încă de când venisem, cu câteva lucruşoare de care să mă folosesc până voi trăi şi care apoi să le rămână după mine celor care au să mă îngroape undeva.
Mi-am luat „ultimul rămas bun“ şi am plecat.
La Beiuş, pe unde treceam, am întâlnit fraţii, care mă aşteptau. Le-am dat „ultimele îmbărbătări“ şi, după ce ne-am rugat „încă o dată împreună“, ne-am îmbrăţişat plângând, mai având singura nădejde a revederii doar în Împărăţia lui Dumnezeu…
Era ceva atât de frumos şi de ceresc în această despărţire liniştită şi sfântă pentru mergerea la moartea cea mai minunată…
Sunt fericit că m-au lăsat să merg singur… N-aş merge aşa de fericit dacă aş fi dus. Merg singur către rugul meu şi sunt fericit că merg singur, şi nu forţat. Să vadă Domnul meu că dragostea mea faţă de El nu merge la jertfă silită, ci merge de bunăvoie. Să vadă astfel că tot ce I-am spus şi I-am cântat n-a fost minciună.
Să vadă şi fraţii acest lucru: că nu trebuie să se meargă la moartea pentru Hristos împins sau tras cu de-a sila, ci cu linişte – şi chiar cu o anumită bucurie.
Să vadă şi vrăjmaşul că puterea credinţei şi a dragostei faţă de Dumnezeu este mai tare decât frica morţii. Şi să n-aibă satisfacţia că ne-a învins.
Te rog, Doamne Iisuse, ţine-mi în inimă puternica încredinţare şi marea linişte pe care mi-o dai acum, până la sfârşit.
Chiar în faţa clădirii Securităţii de la Oradea este o biserică deschisă toată ziua, de dimineaţa până seara.
În această biserică este o cruce mare cu Iisus cel Răstignit. La picioarele lui Iisus este un loc de îngenunchere şi de rugăciune.
Cu câtăva vreme înainte de ceasul când trebuia să fiu în faţa asupritorului meu, eram în această biserică, îngenuncheat la picioarele Crucii lui Iisus cel Răstignit.
De acolo m-am sculat şi am mers în faţa celor care mă cercetau cu ameninţări.
Am fost dus iarăşi pe scări şi prin coridoare, până la o uşă dosnică, într-o cameră lăturalnică. Acolo iarăşi trebuia să stau în faţa unui dosar, tot mai gros, care conţinea toate pârele aduse împotriva mea de către toţi cei ce îmi pândiseră de zeci de ani toată umblarea mea cu Iisus, Scumpul şi urmăritul meu Mântuitor.
De data asta, înapoia acestui dosar, mi s-a părut că văd un om, şi nu o fiară. Să vedem! De altfel, mie îmi este acum tot una. Când hotărârea morţii îţi este luată, mergi sau stai liniştit oriunde. Nu te mai interesează nici cine, nici cum, nici unde te va ucide. Doreşti doar un singur lucru: să se termine cât mai repede. Şi faci totul în vederea acestui lucru.
Anchetatorul se uită la traista mea şi râse:
– Ce faci cu asta? De ce ai adus-o?
– O să-mi folosească pentru câtva timp. După aceea… să-i rămână ceva de la mine cuiva.
– Bine! În sfârşit…
Şi, deschizând dosarul, se uită pe o însemnare lungă şi îmi zise:
– Dumneata ai scris „Tinerime rătăcită“?
– Eu!
– Şi spune dumneata, nu conţine asta idei duşmănoase? Nu este asta o instigare la ură? Un îndemn la revoltă împotriva regimului nostru? Ascultă:
„Tinerime rătăcită, prinsă-n lanţul celui rău,
Oastea Domnului te cheamă să te-ntorci la Dumnezeu.
Rupeţi lanţul ce vă leagă, biruiţi-l pe Satana
şi smulgeţi-vă din inimi şi din suflet buruiana!“
Pe cine vizezi dumneata aici? Care este „lanţul celui rău“? Nu filozofia noastră marxistă? Care este „buruiana“? Nu educaţia aceasta care se dă acum tinerimii? Cine este „Satana“? Spune, pe cine ai vizat dumneata direct prin aceste scrieri?
– Domnule, ştiţi dumneavoastră când am scris eu cântarea asta? În 1934. Aveam atunci abia 20 de ani. Sunt aproape patruzeci de ani de atunci. Cine credeţi că s-a putut gândi la acea vreme că peste patruzeci de ani va veni cineva să o interpreteze în felul cum dumneavoastră o interpretaţi acum?
– Da, dar ea se cântă acum! Deci se poate interpreta ca privind starea de lucruri de acum!
– După felul acesta de a judeca, dumneavoastră mă puteţi condamna tot atât de uşor şi pentru că spun „Tatăl nostru“!
– Cum să te condamnăm pentru că spui „Tatăl nostru“?
– Da, tot prin interpretarea pe care o daţi cântării „Tinerime rătăcită“, care a fost scrisă acum patruzeci de ani. „Tatăl nostru“ a fost scris acum două mii de ani, dar eu îl spun astăzi. În „Tatăl nostru“ există un cuvânt care spune: „şi ne izbăveşte pe noi de cel rău“. Iar dacă dumneavoastră interpretaţi că eu, spunând „cel rău“, vă vizez pe dumneavoastră, iată că mă condamnaţi!
– Doar nu suntem absurzi!
– O aşa absurditate este şi cealaltă interpretare.
– Bine, să zicem că o lăsăm pe asta! Sunt şase ani de când ai ieşit de la închisoare. Atunci ai semnat o declaraţie că te vei abţine de la orice activitate împotriva regimului. De ce n-ai respectat această declaraţie? De ce ai început să organizezi din nou Oastea Domnului? De ce ai cutreierat ţara în lung şi-n lat, agitând lumea? De ce nu laşi oamenii în pace, să-şi vadă de muncă? De ce nu-ţi vezi şi dumneata de muncă?
– Domnule maior, şi aceasta este o exagerare. Dumneavoastră ştiţi că eu şi familia mea suntem colectivişti. Dumneavoastră ştiţi că nouă ni se repartizează pe număr de case suprafeţe obligatorii de muncit, de săpat, de secerat, de cosit… Dumneavoastră ştiţi că eu n-am în casă decât două femei bătrâne, mama şi soţia. Şi trebuie să ştiţi că numai cu ele am muncit şi muncesc toată suprafaţa repartizată nouă şi că niciodată n-am rămas în urmă cu aceste lucrări…
– Ei şi? Ce are asta cu ceea ce te-am întrebat?
– Dacă eu mi-am făcut toată această muncă aproape singur şi la timp, atunci când am avut eu vreme să cutreier „toată ţara în lung şi în lat“? Să organizez şi să agit?
– De ce eşti împotriva manifestărilor culturale? De ce predici contra filmelor, teatrelor, conferinţelor ce se ţin în cadrul acţiunilor de culturalizare a maselor?
– Niciodată n-am predicat împotriva acestora! Eu n-am spus nimic împotriva nimănui, decât împotriva păcatului.
– Ce înţelegi prin „păcat“?
– Tot ceea ce este rău şi pierzător de suflet!
– Deci, după părerea dumitale, şi astea!
– Asta o spuneţi dumneavoastră, care vreţi neapărat să mă condamnaţi nu pentru ce am spus, ci pentru ce n-am spus!
Tot timpul discuţiilor noastre îl priveam liniştit şi senin drept în ochi! În privirile mele era numai ceea ce îmi era şi în inimă: linişte şi seninătate hotărâtă şi împăcată.
Şi, de fiecare dată, privirea lui trebuia să se plece sau să fugă – nu a mea.
Ştiam că lupta adevărată se dă între priviri. În lupta aceasta, slăvit să fie Domnul că privirile lui fuseseră înfrânte.
Cam în felul acesta a durat discuţia noastră până târziu la amiază, când el s-a dus să mănânce.
– Dumneata nu mănânci? m-a întrebat.
– Am să mănânc şi eu.
– Atunci eşti liber până la ora patru, când trebuie să fii din nou aici.
Şi m-a condus până la poartă, ca paznicul să mă lase să ies.
Am trecut peste drum, am intrat din nou în Casa Domnului meu şi am îngenuncheat la picioarele Crucii Lui, spre a-I mulţumi pentru felul minunat în care m-a sprijinit tot timpul acestei lupte.
L-am rugat să-mi dea acelaşi sprijin şi mai departe, până la capăt. Nu-mi păsa că mor, dar voiam să-L slujesc curajos pe Domnul meu şi să-I apăr frumos Lucrarea până la moarte.
Ştiam că judecata mea va fi sumară… Pentru condamnarea unui recidivist aşa incorigibil pentru ei, cum eram eu, nu se pierde prea multă vreme cu cercetările şi cu motivarea sentinţei: e destul motiv trecutul cu nenumăratele lui condamnări fără „îndreptare“.
– Facă-se voia Ta! Eu, iată, sunt gata la orice şi chiar acum! Numai fii nedespărţit de mine clipă de clipă şi pas de pas, Domnul meu Iisus. Să mor frumos şi biruitor!
Traian DORZ, ISTORIA UNEI JERTFE
