Timp de 30 de ani cazul lui Ioan Gabor din Oradea a uimit lumea medicală de pe întreg mapamondul. Căzut într-un bazin cu apă clocotită amestecată cu sodă caustică, ridicat printr-o minune de la trei metri adâncime, rămas fără carne pe picioare, domnul Gabor poate acum să umble, iar în locul în care altădată se vedeau oasele, carnea şi pielea au început să-i crească din nou. Întâmplarea care i-a marcat viaţa lui şi altor sute de oameni, precum şi evenimentele care au urmat, au stat în atenţia ministerului sănătăţii din acea vreme şi au lăsat fără grai pe cei care crezuseră că au pătruns tainele vindecării: medici de pretutindeni. Regimul comunist a interzis însă mediatizarea miracolului şi au făcut tot posibilul ca să-l reducă la tăcere pe acest om, pentru că ştiinţa lor nu putea să explice evenimentele cărora le-a făcut faţă.
Născut pe data de 2 august 1939 în localitatea Sâncrai din judeţul Cluj, Ioan Gabor era încă de mic copil o fiinţă ciudată. „Încă din pruncie aud o voce, nu în vis ci în realitate. În acele momente nu pot să mă mişc dar mă simt bine” - poveşteste d-l Ioan Gabor. Auzind spusele copilului care povestea despre experienţa sa, părinţii, fraţii, colegii de la gradiniţă şi şcoală începeau să râdă. I se spunea chiar „visătorul”. Cu toate acestea, el ştia că ceea ce aude este adevărat, lucru pe care au reuşit să-l experimenteze şi cei din jur, pentru că spusele lui deveneau realitate la vremea potrivită. A făcut şcoala de subofiţeri, s-a căsătorit şi s-a stabilit în Oradea. În urma cu 40 de ani s-a pocăit, în sensul că şi-a schimbat modul de viaţă şi gândire dedicându-şi existenţa lui Dumnezeu, mărturisindu-şi credinţa în apa botezului. În 1974 lui Ionel îi este dat să audă în mod repetat aceeaşi voce care-i spunea: „Vezi că peste doi ani se va întâmpla ceva cu tine şi vei fi cum nu a mai fost nimeni”. Primul gând care i-a venit în minte a fost acela că, în mod neaşteptat, se va ivi probabil o funcţie foarte importantă care îi va fi atribuită lui, astfel încât nimeni să nu mai fie asemenea lui. După un timp, într-o noapte, vocea îi spune: „S-a aruncat Purim. Sorţii au căzut pe tine pentru că fratele tău nu este pregătit sa treacă prin aceasta”. Cuvintele respective i-au fost repetate de trei ori, fapt care a trezit iritare celui în cauză, conştient că înţelege atunci când i se spune ceva. Apoi i s-a spus: „Vezi că vine o nenorocire de moarte peste tine”. Aceste cuvinte l-au făcut să se gândească la faptul că, nu funcţia importantă trebuie să o primească, ci moartea. Ştia că peste doi ani va muri. „Fiindcă nu am fost atent, am spus acest lucru la toată lumea. Prima dată i-am spus soţiei”. Aflată în conflict cu familia din pricina credinţei lor, Adriana Gabor simţea că Dumnezeu vrea să-i ia şi ultima speranţă pe lumea aceasta. Soţii Gabor aveau trei copii: o fetiţă de numai două luni, un baieţel de un an şi jumătate şi altul de şase ani. Moartea soţului însemna pentru ea că Dumnezeu şi-a întors faţa de la ei.
Domnul Ioan Gabor a continuat să spună părinţilor, fraţilor, rudeniilor şi prietenilor ce soartă urma să-l aştepte. Necrezând cuvintele lui, cei din jur au început să râda şi să-l blameze. Totuşi el a început să se pregătească de moarte. „Am căutat în primul rând să-mi rezolv problemele materiale. Câstigam foarte bine , aşa că mi-am plătit apartamentul, am cumpărat de toate în casă, astfel încât soţia să poată creşte cei trei copii.”- îşi aminteşte Ioan Gabor. Cu opt luni înainte de accident, a auzit aceiaşi voce care l-a deranjat prin insistenţa ei., voce care i-a repetat de trei ori: „Vezi că vine nenorocirea de moarte”. Între timp Ioan Gabor a fost detaşat la Arad, unde a lucrat la Combinatul Chimic din municipiu. Familia îi rămăsese la Oradea. Cu o lună înainte de accident el şi-a luat concediu şi a plecat acasă la cunoscuţi şi la fraţi pentru a-şi lua rămas bun de la cei dragi.
În dimineaţa zilei de 29 ianuarie, 1976, o dimineaţă cu zăpadă, după ce se rugase timp de o oră, Gabor aude din nou vocea: „Vezi că a sosit nenorocirea”. Aceste cuvinte l-au facut să se grăbească să predea gestiunea şi să-şi dorească să ajungă cât mai repede acasă pentru a muri, eventual noaptea prin somn, aşa cum se gândea el la acea vreme. În graba mare, Ioan Gabor alunecă într-o groapă adâncă de trei metri, de dimensiuni 1,3 / 1,3 metri. În acest bazin se ţinea apă clocotită cu sodă caustică folosită la spălarea bazinelor chimice. În momentul căderii apa i-a ajuns până la înalţimea taliei. În contact cu ea a început să urle, în timp ce simţea cum îi ard picioarele. A reuşit să le mişte doar de trei ori., pentru că în momentul următor şi-a dat seama că totul este terminat. “Atunci am strigat: Doamne ai milă de mine şi scapă-mă de aici!”. Atunci a simţit cum o mână puternică îl ridică din groapa adâncă şi-l aşează pe marginea ei. După ce s-a târât câţiva metri pe burtă prin zapadă, a fost văzut de patru colegi, care l-au ridicat repede şi l-au dus la Spitalui Clinic Judeţean din Arad. „Mi-am dat seama că nu este scăpare dar ştiam că nu voi muri pentru că mâna lui Dumnezeu m-a ridicat” - spune Gabor la 30 de ani după accident. Ajuns în spital, în momentul în care medicii doresc să-l dezbrace de pantalonii care îi avea pe el, carnea a început să cadă până la os. Tibia şi peroneul i-au rămas absolut descoperite la ambele picioare. Când l-au văzut, medicii erau convinşi că va muri în câteva ore. Tocmai de aceea - susţine el - au refuzat să-i de-a apă, pentru a nu-i prelungi agonia. Diagnosticul de internare a fost: „Arsură de gradul II-III-IV la ambele membre inferioare, perineu, fese, antebraţul drept”. „Văzându-mă medicul m-a întrebat dacă am copii. Aflând că am trei copii minori, a replicat: „Mai bine nu-i aveai!”. După plecarea medicului de la reanimare, unui vecin de salon i se facea milă de el şi-i dădea apă. „A doua zi, văzând că nu am murit, medicul şi-a dat seama că am primit apă şi m-a certat. Pe la ora nouă în aceeaşi dimineaţă am intrat în comă. Mai întâi mi-am pierdut vederea apoi cunoştinţa. Printr-o minune a fost înstiinţat fratele meu de la Deva, care era şi el medic (d-l Ioan Gabor are doi fraţi, ambii sunt de profesie medici). Când a ajuns el la spital, eram cu ochii deschişi dar buzele îmi erau negre. În aceeaşi zi, el a început să-mi caute un sicriu.” - îşi aminteşte d-l Gabor. Pentru că nu puteau să-l atingă cu nimic, l-au acoperit cu o ramă metalică peste care au aşezat un cearceaf. Ioan Gabor a zăcut timp de opt luni la secţia de reanimare a spitalului din Arad, fără a se putea mişca sau vorbi. Era alimentat cu perfuzii şi apoi cu linguriţa. Stând pe pat fără a se putea întoarce, lui Ioan Gabor i-a putrezit coloana vertebrală, fenomen cunoscut în lumea medicală de „celulită locală invadantă”. Pe de altă parte, din cauza frisoanelor, a făcut bronhopneumonie bilaterală (aprindere de plămâni), ajungând să scuipe sânge. O altă complicaţie a reprezentat-o infecţia cu piocianic la fese, coapse şi gambe. În final, toate acestea au dus la septicemie (infecţie în sânge) cu determinare pulmonară. În mod firesc, fără a mai intra în calcule, arsurile de gradul IV şi aceste complicaţii ar fi dus la moarte. Situaţia lui a ajuns la urechile ministrului sănătăţii, prof. dr. Eugen Proca, care l-a şi vizitat. Apoi, tot la interval de două zile, directorul spitalului din Arad trebuia să informeze ministrul în legatură cu evoluţia pacientului de la Oradea. Interesat peste măsură de acest caz ieşit din comun, ministrul i-a procurat medicamente din străinătate. Efectul acestora a fost însă foarte scăzut. Odată instalată, starea de septicemie urma, conform previziunilor medicilor, să-i cauzeze moartea. Totuşi Ioan Gabor se încăpăţâna să rămâna în viaţă. Constatând că în urma complicaţiilor, omul rămâne conştient, medicii au ajuns la concluzia că lucrurile care se petrec întrec puterea de a înţelege a minţii omeneşti. „Mare minune că nu moare şi e întreg la minte” - a exclamat specialistul, după ce a analizat starea sănătăţii lui.
În toată perioada celor opt luni cât a stat la reanimare, d-l Gabor a remarcat alături de el prezenţa unui tânăr cu ochii strălucitori. „Niciodată nu m-am întrebat cine este pentru că-l cunoşteam şi ştiam că stă cu mine. În schimb, nimeni altcineva nu-l vedea. Când le-am vorbit despre el şi constatând starea mea, un medic mi-a spus că e îngerul păzitor. „Abia atunci m-am gândit la aceasta” - povesteşte Ioan Gabor. Tot în acea perioadă, domnia sa a trecut prin trei morţi clinice. „M-au declarat mort, m-au deconectat de la aparate şi m-au acoperit cu un cearceaf pe cap. Aşa se face după ce omul moare, îl lasă între două şi patru ore şi apoi îl duc la morgă, pentru că trebuia să elibereze patul. Când m-au declarat mort, din corpul meu a ieşit un alt trup, duhul de viaţă. Eu stăteam în colţul salonului şi vedeam tot ce făceau cu trupul meu. După ce am revenit la viaţă, le-am spus tot ceea ce-au făcut., cum au deconectat aparatul, cum au spus să-l pună după uşă…. tot. Mi-au spus: „bine, dar tu erai acolo mort sub cearceaf”. Atunci le-am explicat că eram în colţ, tot eu, cu un trup prin care vedeam şi ştiam tot ce fac cu mine. În lumea spirituală există altfel de vedere, nu mai există limite, acolo ştii totul. Nu poţi să spui că închizi ochii şi gata, nu mai vezi nimic. Vedeam la Cluj, la 300 de kilometri distanţă. Într-un minut mi-am văzut tot filmul vieţii, tot ceea ce am făcut de când eram copil mic, cum aşteptam să plece părinţii de acasa ca să fac ceva rau… Vezi absolut tot, şi ce-ai gândit şi ce-ai făcut, şi ce premoniţii ai avut. Toate le retrăieşti din nou. M-am căsătorit, eu puteam să mă ascund de soţie, soţia de mine şi noi de copii, dar de Dumnezeu nu te poţi ascunde. Şi, dacă nu aş fi trăit experienţele acestea, orişicine mi-ar fi spus (chiar daca în Biblie scrie că te vei întâlni cu tot ceea ce-ai făcut şi vei fi judecat după faptele tale pe care le-ai făcut în trup), nu ştiam ce înseamnă că te vei întâlni cu faptele tale. Am cunoscut aceasta doar după ce m-au declarat mort. Şi încă o minune pe care noi, oamenii, nu o putem înţelege. În Biblie spune că o mie de ani va fi egală cu o zi. Eu nu am crezut asta. Am crezut că poate fi egală o zi cu o săptămâna, fie o lună, ba chiar un an dar nu o mie de ani. Şi totuşi atunci, într-un minut, am văzut tot filmul vieţii mele, pâna în 1970, când m-am pocăit. Am văzut multe lucruri rele pe care nu aş fi vrut să le mai văd niciodată, totul. Asta până în momentul în care m-am pocăit, adică m-am născut din nou, pentru că degeaba te pocăieşti daca nu te schimbi tu, ca om”.
„Atunci am vazut o mână albă pe care se vedea urma cuiului şi puţin cum a stat pe cruce. Şi am auzit o voce atât de blândă, cum nu cred ca mai există, care mi-a spus: „Sângele lui Isus Hristos te-a curaţit de orice păcat. Şi a dispărut tot filmul acela. După aceea am trecut într-un loc, într-o lumină, am văzut numai puţin… Nu am cuvinte să spun ce bine m-am simţit. Lumina m-a acoperit şi mi-a vorbit. Noi nu putem înţelege aşa ceva. Mi-a spus: de ce te uiţi aşa? Aici nu se poate face rău. Cum mă uitam aşa înainte, în partea stângă am văzut doi tineri. Era bunicul şi un frate de-al meu. Aici este un lucru interesant. Bunicul meu a murit când eu aveam trei săptămâni, nu aveam cum să-l cunosc. Dar acolo mi-am dat seama cine este. Când te uiţi la cineva ştii cine este şi ştii tot ce gândeşte, la fel ştie şi el. Toti sunt tineri, cam la vârsta de 17 ani, au trupul alb, strălucitor, iar faţa puţin şi mai albă… Fericirea de acolo nu se poate spune în cuvinte. La distantă mare, cât vedeai cu ochii, era o mare de tineri, toţi la aceeaşi vârstă, fie că au murit în scutece, fie bătrâni. Toţi aceştia dădeau un program, dar cântau trei cântări deodată în paralel”.
„Atunci eu nu aş fi vrut să nu mai vin de acolo, dar tânărul care a stat tot timpul lângă mine în spital s-a uitat la mine şi am simţit că îmi spune că trebuie să merg înapoi. Nu am vrut. Atunci mi-a făcut semn cu capul şi m-am întors împreună cu el” - povesteşte domnul Gabor.
Constatând că încearcă să respire, medicii l-au reanimat şi a revenit în acest fel de trei ori la viaţă. Câţiva ani mai târziu a înţeles că vocea pe care a auzit-o cu doi ani înainte de accident, a profeţit aceste trei întoarceri la viaţa, iar anunţarea chinului său înainte cu opt luni, a semnificat cele opt luni pe care le-a petrecut la reanimare. În timpul convalescenţei sale, Ioan Gabor a văzut murind nu mai puţin de 117 oameni. „Pâna atunci nu am văzut pe nimeni murind, dar atunci mi-am dat seama de ce oamenii se temeau de moarte. Când îi vedeam înainte de-a muri, se uitau ingroziţi, parcă voiau să fugă dar nu puteau. Au fost oameni care nu puteau muri. Atunci asistentele care erau mai în vârstă şi care cunoşteau ce se întâmplă în asemenea situaţii le spunea: omule tu nu poţi muri până nu vei mărturisi ceea ce-ai făcut. Pe patul de moarte un om la 80 de ani a mărturisit că, pe când era tânăr, şi-a ucis bunica pentru a obţine o moştenire”, îşi aminteşte d-l Gabor.
Domnul Ioan Gabor a fost externat pe data de 26 august 1976. Pe biletul de ieşire din spital, doctorul Mircea Ududec, medic primar chirurg, redă în rezumat observaţiile clinice amintite mai sus. Timp de un an şi jumătate el a fost hrănit cu lingura de către soţie. Până la patru ani de la accident, Ioan Gabor a stat imobilizat la pat. În ciuda faptului că medicii insitau să-i taie picioarele, el a refuzat acest lucru.
Prima dată a reuşit să se ridice pe picioare odată cu trecerea celor patru ani, când cicatricele de pe partea superioară a picioarelor au început să crape şi să apară piele şi păr. Acest lucru a uimit din nou lumea medicală, specialiştii în domeniu rămânând fără replică. „Aşa ceva nu se poate. Este minunea secolului XX să apară muguri de piele şi păr după o arsură de gradul III acolo unde nu se face transplant” , i-a spus specialistul care l-a tratat, doctorul Nagy de la Spitalul Judeţean din Arad. Ultima rană i s-a închis după 17 ani de la accident, iar acum ambele picioare îi sunt acoperite cu carne. Cicatricele se subţiază odată cu trecerea vremii, iar porţiunea de carne acoperită cu piele se extinde pe zi ce trece. După ce lumea medicală a aflat că Ioan Gabor nu a murit, l-au chemat să-l vadă. La el au venit specialişti din întreaga lume, care nu au reuşit nici ei să explice fenomenul. Când l-a văzut, ministrul Proca a exclamat: “Tu eşti? Nu-mi vine să cred, nu ţi-au tăiat picioarele? Cazul dumneavoastră se ştie în toată lumea. Ce să le spun, cum să le explic?.” Apoi s-a ridicat în picioare şi a strigat: “Nu am crezut că este Dumnezeu, dar acum trebuie să spun că este ceva, Dumnezeu sau ce-o fi ăla”. Cazul lui Ioan Gabor a incitat însă şi autorităţile vremii. Securitatea l-a contactat şi i-a cerut să închida uşa şi să nu mai lase pe nimeni înăuntru. Telefonul i-a fost pus sub urmărire, iar în apartament i-au fost instalate microfoane. Au încercat chiar să-l scoata din ţară, trimiţându-l în Austria. Neputându-şi explica fenomenele, secretarii de partid şi securiştii au început să creadă că omul este în atenţia extratereştrilor. Cu toate acestea, el a rămas în ţară, iar cazul lui a ajuns să fie cunoscut pe tot globul. Ioan Gabor a fost tratat în revistele de specialitate din Occident şi în mass-media de pretutindeni. În România însă, regimul comunist a impus tăcerea asupra lui.
Accidentul de muncă de la bazinul Combinatului Chimic din Arad a fost cercetat, cum era şi firesc, de organele Procuraturii locale. De caz s-a ocupat însăşi procurorul şef Ştefănuţ Petru din Arad. Ceea ce nu a putut procuratura să explice, a fost existenţa unei singure urme pe zăpada proaspătă. Acest lucru a pus în dificultate întreaga anchetă, pentru că nimeni nu ştia unde să caute rezolvarea. La data de 9 octombrie 1976 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în cauza privind accidentul de muncă şi invaliditatea suferită de domnul Gabor la data de 29 ianuarie acelaşi an, întrucât cu probele administrate nu reiese vinovăţia în sarcina vreunei persoane.
Analizând peste ani cele petrecute, d-l Ioan Gabor este convins de faptul că toate cele întâmplate au avut ca scop oprirea ofensivei anticreştine începută de comunişti şi descoperirea voii lui Dumnezeu pentru cei care trăiau în întunericul păcatului.
În pofida celor prin care i-a fost dat să treacă, domnul Ioan Gabor afirmă că este un om fericit. “Am o pace în suflet şi avem o armonie în familie pe care aş dori să o aibă toţi în căminele lor”. Domnia sa susţine că se roagă pentru România şi crede că în cel mult şapte ani ţara noastră va ajunge la un nivel ridicat atât din punct de vedere economic cât şi spiritual.
Sursa: http://www.phoenixmission.org/
